Cuvintele lui Hristos au asigurat tot ce era necesar pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelşugat este harul Său, care şterge nelegiuirile oamenilor şi care înnoieşte şi susţine viaţa spirituală.
La prima sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Iisus le-a dat paharul care simboliza lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La ultima Cină, le-a dat din nou paharul în instituirea acelei orânduiri sfinte, prin care urma să fie vestită moartea Lui „până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Iar întristarea ucenicilor când s-au despărţit de Domnul lor a fost alungată de promisiunea că se vor întâlni din nou, căci le-a zis: „De acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26:29).
Vinul pe care l-a făcut Iisus la nuntă era must din struguri, la fel ca acela pe care l-a dat ucenicilor Săi ca un simbol al sângelui Său. Acesta e vinul despre care aminteşte Isaia când vorbeşte de vinul nou aflat „în strugure” şi zice: „Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el” (Isaia 65:8).
Însuşi Hristos a vorbit în Vechiul Testament, când l-a înştiinţat pe Israel că „vinul este batjocoritor, băuturile sunt gălăgioase, oricine se îmbată cu ele nu este înţelept” (Proverbele 20:1). De aceea, El n-a dat nimănui asemenea băuturi. Satana îi ispiteşte pe oameni să folosească lucruri care întunecă raţiunea şi slăbesc puterile spirituale, dar Hristos ne învaţă să ţinem în supunere josnicia firii noastre. Toată viaţa Lui a fost o pildă de lepădare de sine. Ca să înfrângem puterea poftei, El a suferit pentru noi cea mai grea încercare pe care o poate suferi omul. Hristos a fost Acela care a dat îndrumarea ca Ioan Botezătorul să nu bea nici vin, nici băutură îmbătătoare. Tot El a ordonat o abstinenţă asemănătoare pentru soţia lui Manoah. El a mai pronunţat şi un blestem asupra omului care va da o băutură îmbătătoare semenului său. Hristos nu Şi-a contrazis învăţătura. Vinul nefermentat, făcut de El pentru oaspeţii de la nuntă, a fost o băutură sănătoasă şi înviorătoare. Efectul ei a fost acela că a pus din nou gustul în armonie cu un apetit sănătos.
Când au observat calitatea vinului, oaspeţii au început să vorbească despre el şi să pună întrebări, aşa că slujitorii au început să povestească minunea. Ei au fost un timp atât de mult miraţi de lucrul acesta, încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când L-au căutat, în cele din urmă au descoperit că Se retrăsese atât de liniştit, încât nici ucenicii Lui nu observaseră.
Atenţia oaspeţilor s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, ei au avut ocazia să dea mărturie despre credinţa lor în Iisus. Ei au povestit ce au văzut şi au auzit la Iordan şi în inima multora s-a aprins speranța că Dumnezeu a ridicat un Mântuitor pentru poporul Său. Vestea despre această minune s-a răspândit peste tot prin partea locului şi a mers până la Ierusalim. Cu un interes nou, preoţii şi bătrânii au cercetat profeţiile care arătau spre venirea lui Hristos. Oamenii doreau să ştie care este misiunea acestui nou învăţător, care se ivise între ei în chip atât de lipsit de pretenții.
Lucrarea lui Hristos era într-un contrast izbitor cu aceea a bătrânilor iudei. Atenţia pe care o dădeau tradiţiei şi formelor făcuse să dispară orice urmă de libertate în gândire şi acţiune. Ei trăiau într-o continuă groază de a nu se întina. Ca să nu se atingă de cei „necuraţi”, trăiau retraşi nu numai faţă de neevrei, ci şi faţă de marea mulţime a celor de un neam cu ei, necăutând nici să le vină în ajutor, nici să le câştige prietenia. Stăruind necontenit numai asupra acestor lucruri, mintea li se pipernicise, iar cercul vieţii lor devenise foarte strâmt. Exemplul lor încuraja egoismul şi intoleranţa în toate clasele neamului lor.
Iisus Şi-a început lucrarea de reformă intrând în strânse legături de iubire cu oamenii. În timp ce arăta cel mai mare respect faţă de Legea lui Dumnezeu, El mustra evlavia plină de pretenţii a fariseilor şi căuta să-i elibereze pe oameni de rânduielile fără rost cu care erau legaţi. El căuta să dărâme barierele care despărţeau diferitele clase ale societăţii, ca să-i poată aduna pe oameni ca membri ai aceleiaşi familii. Participarea Lui la nuntă era plănuită pentru a face primul pas către această ţintă.
Dumnezeu îl îndrumase pe Ioan Botezătorul să locuiască în pustie, ca să poată fi ferit de influenţa preoţilor şi rabinilor şi să fie pregătit pentru o lucrare deosebită. Dar viaţa sa aspră şi izolată nu avea să fie un model de urmat pentru toţi oamenii. Nici Ioan nu le-a spus ascultătorilor lui să-şi lase ocupaţiile de mai înainte. El le-a poruncit să aducă dovezi că s-au pocăit, că sunt credincioşi faţă de Dumnezeu acolo unde i-a chemat El.
Iisus mustra îngăduinţa de sine sub toate formele ei, dar era cât se poate de sociabil. El Se bucura de ospitalitatea tuturor claselor, vizitând familii de bogaţi şi de săraci, de învăţaţi şi de neînvăţaţi şi căutând să înalţe gândurile lor de la lucrurile obişnuite ale vieţii la cele spirituale şi veşnice. El n-a îngăduit risipa şi nicio umbră de uşurătate lumească n-a pătat conduita Sa; cu toate acestea, Se bucura de scenele de fericire nevinovată şi, prin prezenţa Lui, a aprobat adunările de societate. Nunta la iudei era o ocazie impresionantă şi bucuriile ei nu erau neplăcute pentru Fiul omului. Luând parte la nuntă, Iisus a onorat căsătoria ca pe o instituţie divină.
Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a reprezenta unirea sfântă şi iubitoare dintre Hristos şi poporul Său. Pentru Iisus, bucuria sărbătorii de nuntă vorbea despre desfătarea care va domni în ziua când El Îşi va aduce mireasa în casa Tatălui şi când cei răscumpăraţi şi Răscumpărătorul vor sta la masa de la nunta Mielului. El zice: „Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine.” „Nu te vor mai numi «Părăsită»…, ci te vor numi «Plăcerea Mea este în ea»…, căci Domnul Îşi pune plăcerea în tine.” „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine” (Isaia 62:5,4; Ţefania 3:17). Când i s-a dat o viziune asupra lucrurilor cereşti, apostolul Ioan a scris: „Am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm. Să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului, soţia Lui s-a pregătit.»” „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului” (Apocalipsa 19:6,7,9).
Iisus vedea în oricine un om căruia trebuia să-i fie adresată chemarea la Împărăţia Lui. El câştiga inima oamenilor, trăind între ei ca Unul care le dorea binele. El îi căuta pe străzi, prin case, pe corăbii, în sinagogă, pe ţărmurile lacului şi la ospăţul de nuntă. Stătea de vorbă cu ei acolo unde lucrau zilnic şi Se interesa de nevoile lor pământeşti. El aducea învăţătura Lui în familii, făcând ca în casa lor să se simtă influenţa prezenţei Lui dumnezeieşti. Iubirea puternică, pe care o arăta faţă de fiecare om, ajuta la câştigarea inimilor. Adesea, Se retrăgea prin munţi pentru rugăciune liniştită, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între oamenii ocupaţi cu grijile vieţii. Întotdeauna revenea din acele locuri de linişte pentru ca din nou să-i vindece pe cei bolnavi, să-i înveţe pe cei neştiutori şi să sfărâme lanţurile celor înrobiţi de Satana.
Tot prin legături personale şi prin vieţuire laolaltă făcea Iisus şi educaţia ucenicilor. Uneori îi învăţa stând între ei pe coasta muntelui, alteori le descoperea tainele Împărăţiei lui Dumnezeu lângă mare sau mergând cu ei pe cale. El nu ţinea predici, cum fac oamenii astăzi. Oriunde inimile erau deschise să primească solia dumnezeiască, El desfăşura adevărurile planului de mântuire. El nu le-a poruncit ucenicilor Lui să facă un anumit lucru, ci le-a spus: „Urmaţi-Mă!” În călătoriile prin sate şi oraşe, îi lua cu El ca să poată vedea cum îi învaţă pe oameni. El făcea ca interesele lor să fie unite cu ale Sale, iar ei se uneau cu El la lucru.
Exemplul lui Hristos, care era preocupat de ceea ce îi interesa pe oameni, ar trebui să fie urmat de toţi aceia care vestesc Cuvântul Lui şi de toţi aceia care primesc Evanghelia harului Său. Noi nu trebuie să renunţăm la legătura cu societatea. Nu trebuie să ne separăm de ceilalţi oameni. Pentru a lucra cu toate clasele, trebuie să-i găsim pe oameni acolo unde sunt ei. Rareori ne vor căuta din proprie iniţiativă. Nu numai de la amvon e atinsă inima oamenilor de adevărul dumnezeiesc. Mai este şi un alt câmp de lucru, poate mai umil, dar îmbelşugat şi roditor, şi anume în căsuţa celor umili şi în palatul celor mari, acolo unde ni se oferă ospitalitate, şi în adunările pentru bucurii sociale nevinovate.
Ca ucenici ai lui Hristos, noi nu trebuie să ne amestecăm în lume numai din dorinţa de a găsi plăceri şi de a ne uni cu ea la nebunii. Asemenea legături nu pot aduce decât rău. Niciodată nu trebuie să aprobăm păcatul prin cuvintele sau prin faptele noastre, prin tăcerea sau prin prezenţa noastră. Oriunde am merge, trebuie să-L ducem cu noi pe Iisus şi să le descoperim şi altora cât de scump este Mântuitorul nostru. Dar aceia care caută să-şi apere credinţa, ascunzând-o între ziduri de piatră, pierd ocazii preţioase de a face binele. Prin legăturile sociale, creştinismul vine în contact cu lumea. Toţi aceia care au primit lumina dumnezeiască trebuie să lumineze cărarea acelora care nu cunosc lumina vieţii.
Toţi trebuie să devenim martori pentru Iisus. Puterea legăturilor sociale, sfinţită prin harul lui Hristos, trebuie să fie dezvoltată pentru a câştiga suflete pentru Mântuitorul. Să facem astfel încât lumea să vadă că noi nu suntem absorbiţi în mod egoist numai de interese proprii, ci dorim să le dăm şi altora din binecuvântările şi privilegiile noastre. Să-i facem să vadă că religia nu ne face insensibili sau pretenţioşi. Toţi aceia care susţin că L-au găsit pe Hristos să lucreze ca El pentru binele oamenilor.
Niciodată n-ar trebui să dăm lumii impresia falsă că aceia care sunt creştini sunt oameni posomorâţi şi nefericiţi. Dacă ochii noştri sunt aţintiţi la Iisus, Îl vom vedea pe Răscumpărătorul cel atât de milostiv şi vom prinde lumina feţei Sale. Oriunde domneşte Duhul Lui, acolo se găseşte pacea. Şi acolo va fi şi bucurie, deoarece există o încredere liniştită şi sfântă în Dumnezeu.
Hristos este bucuros când urmaşii Lui dovedesc că, deşi sunt oameni, sunt totuşi părtaşi de natură dumnezeiască. Ei nu sunt statui, ci bărbaţi şi femei vii. Inima lor, înviorată de roua harului divin, se deschide larg în faţa Soarelui Neprihănirii. Prin fapte luminate de iubirea lui Hristos, ei reflectă asupra celorlalţi lumina care străluceşte asupra lor.