De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nicio limită. Din cauza aceasta, oamenii au decăzut şi s-au îmbolnăvit şi în ei nu se găsea putere pentru biruinţă. Pentru binele omului, Hristos a câştigat biruinţa, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această primă biruinţă erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului.

Când a intrat în pustie, Iisus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, „atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruiască pe Hristos.

Deodată, a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfăţişarea unui înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos s-a terminat. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulţumit de voinţa lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui Iisus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neaşteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”

Deşi înfăţişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte – „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” – i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Iisus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primea îndoiala. Planul ispititorului era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi aduseseră biruinţa faţă de neamul omenesc la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden! „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). În ceea ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr, dar, în felul lui de a le spune, se simţea dispreţul ascuns faţă de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială faţă de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis, că a reţine un fruct atât de frumos era în contradicţie cu iubirea şi mila Sa faţă de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să-I inspire lui Hristos sentimentele lui: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…” Cuvintele acestea erau amestecate cu amărăciune. În tonul glasului său era o expresie de totală necredinţă. Aşa să-L trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca aceasta. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-Ţi puterea, salvându-Te din cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini.

Cuvintele pornite din ceruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Iisus să-Şi piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Iisus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era să-L facă să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Iisus avea să-Şi piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul de mântuire ar fi fost zădărnicit.

Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oştilor cereşti, iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acum, rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfăţişarea lui Iisus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni. O fiinţă cerească ar fi fost în stare să-şi susţină pretenţiile, făcând o minune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” Un fapt care dovedeşte putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinităţii. Aceasta va pune capăt oricărei discuţii.

Nu fără luptă, a putut Iisus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul umilinţei Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmaşului, Satana ar mai fi adăugat: „Arată-mi un semn, ca să pot crede că eşti Fiul lui Dumnezeu.” Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările aşa cum trebuie să le suportăm noi, lăsându-ne o pildă de supunere şi de credinţă. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările Lui minunate erau făcute pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la început pe Satana, Iisus nu S-a lăsat provocat de el. Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.

Iisus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. „Stă scris”, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar, mai mult decât toate minunile, o încredere neclintită într-un „Aşa zice Domnul”, era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.

Iisus a fost asaltat de cele mai grozave ispite tocmai în perioada când se simțea cel mai slăbit. Satana credea că, în felul acesta, va birui. Cu planul acesta, câştigase biruinţa asupra oamenilor. Când puterea lor scădea, când voinţa slăbea şi când credinţa în Dumnezeu începea să cedeze, chiar oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau biruiţi. Moise obosise din cauza celor patruzeci de ani de mers cu Israel prin pustie şi, pentru o clipă, credinţa lui n-a mai fost legată cu tărie de puterea cea nemărginită. El a cedat chiar la hotarul țării făgăduite. La fel şi Ilie, care stătuse neînfricat în faţa regelui Ahab, care dăduse piept cu întreaga naţiune a lui Israel şi cu cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal care o conduceau. După ziua aceea memorabilă pe muntele Carmel, după ce profeţii mincinoşi fuseseră ucişi şi poporul recunoscuse că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu, în faţa ameninţărilor idolatrei Izabela, Ilie a fugit ca să-şi scape viaţa. Aşa a ştiut Satana să profite de slăbiciunile omeneşti. El va lucra şi de aici înainte la fel. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori, încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo, ca să ispitească şi să necăjească. El ne atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri. Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să punem la îndoială iubirea Lui. Adesea, ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, arătându-ne slăbiciunea şi defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să rupă legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Iisus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige.