Ai terminat de citit capitolul 11 – Botezul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/BQqHKucTR3RkUfnY8

După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 12 – Ispitirea lui Isus.

Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!

 

„Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie.” Cuvintele lui Marcu au un înţeles mai adânc. El spune: „Îndată după aceea, Duhul a mânat pe Iisus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice.” „N-a mâncat nimic în zilele acelea.”

Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Iisus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-Şi întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana ştia că Iisus S-a dus în pustie şi a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.

În lupta care se dădea între Domnul luminii şi mai-marele împărăţiei întunericului, aveau să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea pretenţia că pământul este al lui şi s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Deoarece părinţii neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-şi aşeze împărăţia aici. El spunea că oamenii l-au ales ca domnitor. Câştigând stăpânirea asupra oamenilor, el şi-a întins puterea peste lumea întreagă. Hristos a venit să respingă pretenţia lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenţia lui asupra lumii era falsă. Toţi cei care doreau aveau să fie eliberaţi de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâştigată.

Încă de când i s-a spus şarpelui în Eden: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” (Geneza 3:15), Satana a ştiut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a urmărit jertfele aduse de Adam şi de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei legături între pământ şi cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură şi să o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât şi formele care îi duceau pe oameni la Mântuitorul. Oamenii au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de unul care avea plăcere să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste profeţii şi ei să-L renege pe Hristos la venirea Lui.

La naşterea lui Iisus, Satana ştia că venise Cineva, care avea împuternicire divină să lupte pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului, care adevereau autoritatea Împăratului nou-născut. Satana cunoştea foarte bine poziţia pe care o avea Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe pământul acesta ca om îl umplea de uimire şi de temere. El nu putea să pătrundă taina acestei mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înţelege o aşa iubire pentru neamul omenesc înşelat. Gloria şi pacea din ceruri şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu erau slab înţelese de oameni, dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se hotărâse să se răzbune, făcându-i şi pe alţii să-i împărtăşească soarta. Lucrul acesta căuta el să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cereşti şi să-şi lege inima de lucrurile pământeşti.

Nu fără piedici urma să câştige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăţia Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare, chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos, se manifesta chipul lui Dumnezeu şi, pe motivul acesta, sfaturile diavoleşti luaseră hotărârea să-L doboare. N-a fost fiinţă în lumea aceasta care să scape de sub puterea înşelătorului. Forţele confederaţiei răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El şi, dacă va fi cu putinţă, să-L biruiască.

La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de faţă. A văzut slava Tatălui umbrindu-L pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova, confirmând dumnezeirea lui Iisus. De la căderea lui Adam în păcat, neamul omenesc nu a mai putut să comunice direct cu Dumnezeu; legătura între cer şi pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Iisus, „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), Tatăl Însuşi a vorbit. Mai înainte, comunicase cu omenirea prin Hristos, acum, comunica în Hristos. Satana spera că dezgustul pe care-l are Dumnezeu faţă de păcat va aduce o despărţire veşnică între cer şi pământ, dar acum se dovedea că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese restabilită.

Satana a văzut că trebuie să învingă sau să fie învins. Problemele disputate erau prea mari pentru a fi încredinţate îngerilor aliaţi. Trebuia să poarte el însuşi lupta. Toate puterile apostaziei s-au unit împotriva Fiului lui Dumnezeu. Hristos a fost pus ca ţintă pentru toate armele vrăjmaşului.

Mulţi privesc la această luptă dintre Hristos şi Satana ca la ceva care n-are nicio legătură cu viaţa lor şi care nu prezintă interes pentru ei. Dar lupta aceasta se repetă în adâncul inimii oricărui om. Nimeni nu părăseşte rândurile celui rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu, fără să întâmpine asalturile lui Satana. Ademenirile la care a rezistat Hristos au fost aceleaşi cărora nouă ne este atât de greu să ne împotrivim. Ele au fost aruncate într-o măsură cu atât mai mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru. Ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume şi dorinţa după strălucire, care duce la îngâmfare. Ispitele acestea i-au biruit pe Adam şi pe Eva şi tot ele ne înving pe noi atât de repede.

Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greşeala lui Adam în corp omenesc. Dar, atunci când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era niciunul dintre efectele păcatului. El se găsea în tăria bărbăţiei desăvârşite, plin de vigoare la spirit şi la trup. El era înconjurat de slava Edenului şi era zilnic în legătură cu fiinţele cereşti. Nu tot astfel era Iisus când a intrat în pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai aşa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care se afla.

Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi de El.

Atât la Hristos, cât şi la perechea sfântă din Eden, la temelia primei mari ispite a stat pofta. Lucrarea pentru mântuirea noastră trebuia să înceapă chiar de acolo de unde a început ruina noastră. Adam a căzut prin cedarea în faţa poftei. Hristos trebuia să biruiască prin înfrângerea poftei. În pustie, El „a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini». Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Este scris: ’Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’»”