Ai terminat de citit capitolul 12 – Ispitirea lui Isus, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/yHsFW8HU15Fid8947
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 13 – Biruința.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„Atunci, Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris:
El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; și ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»”
Satana credea că acum dă lupta cu Iisus pe terenul Lui. Însuşi vrăjmaşul acesta înverşunat folosea cuvinte care porneau din gura lui Dumnezeu. El încă se mai arăta ca un înger de lumină şi dădea de înţeles că are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise. După cum Iisus a folosit mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-Şi susţină credinţa, ispititorul îl folosea acum cu gândul de a-şi sprijini amăgirea. El pretindea că a vrut doar să vadă câtă credinţă are Iisus şi acum Îi laudă statornicia. Deoarece Mântuitorul a arătat că are încredere în Dumnezeu, Satana stăruia ca El să dea o nouă dovadă de credinţă.
Dar ispita este din nou începută prin cuvintele care semănau îndoială: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…” Hristos era ispitit să răspundă la acest „dacă”, dar S-a abţinut şi n-a îngăduit nici cea mai slabă umbră de îndoială. El nu avea de ce să-Şi pună viaţa în primejdie ca să-i dea o dovadă lui Satana.
Ispititorul gândea că se poate folosi de natura omenească a lui Hristos şi căuta să-L ducă la îngâmfare. Cu toate că îi poate ademeni pe oameni, Satana nu poate să-i forţeze să păcătuiască. El I-a spus lui Iisus: „Aruncă-Te jos”, ştiind că el nu-L putea arunca, pentru că atunci Dumnezeu ar fi intervenit şi L-ar fi salvat. Satana nu putea nici să-L oblige pe Iisus să Se arunce. Dacă Hristos nu consimţea la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea pământului sau a infernului nu putea să-L forţeze să Se depărteze câtuși de puţin de voia Tatălui Său.
Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El nu poate să ne stăpânească mintea, decât dacă ea este predată puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voinţa şi credinţa trebuie să se desprindă de Hristos, şi numai după aceea poate Satana să-şi exercite puterea asupra noastră. Dar orice dorinţă păcătoasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin. Orice punct în care noi nu ajungem la standardul pus de Dumnezeu este o poartă deschisă, pe care poate să intre vrăjmaşul să ne ispitească şi să ne distrugă. Şi orice greşeală sau înfrângere a noastră îi dă Diavolului prilej să-L învinuiască pe Hristos.
Când a citat făgăduinţa: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta”, Satana a lăsat la o parte cuvintele: „Să te păzească în toate căile tale”; adică în toate căile în care Îl putem alege pe Dumnezeu. Iisus a refuzat să lase calea ascultării. Deşi avea o încredere deplină în Tatăl Său, nu voia să Se aşeze, fără să fie nevoie, într-o situaţie care ar fi făcut necesară intervenţia Tatălui pentru a-L salva de la moarte. El nu voia să forţeze Cerul să vină să-L scape şi, astfel, să greşească, nedându-i omului o pildă de încredere şi supunere.
Iisus i-a spus lui Satana: „De asemenea, este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.»” Cuvintele acestea le spusese Moise copiilor lui Israel când însetaseră în pustie şi au cerut ca Moise să le dea apă, strigând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?” (Exodul 17:7). Dumnezeu făcuse pentru ei minuni, dar, cu toate acestea, în vreme de încercare, s-au îndoit şi au cerut o dovadă că El era cu ei. În necredinţa lor, ei căutau să-L pună la încercare. Satana Îl constrângea pe Hristos să facă acelaşi lucru. Dumnezeu dăduse deja dovada că Iisus era Fiul Său; şi acum, dacă El ar fi cerut o dovadă că era Fiul lui Dumnezeu, ar fi însemnat să pună la încercare Cuvântul lui Dumnezeu – să-L ispitească. La fel este dacă cineva cere un lucru pe care Dumnezeu nu l-a promis. E un semn de neîncredere şi ar fi de fapt o punere la probă sau o ispitire a Lui. Noi nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu ceva ca să dovedim că Îşi va împlini Cuvântul, ci pentru că îl va împlini; nu ca să dovedim că El ne iubeşte, ci pentru că ne iubeşte. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
Dar credinţa nu e în niciun fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata credinţă este sigur faţă de încumetare. Căci încumetarea este credinţa contrafăcută de Satana. Credinţa cere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază şi ea pe făgăduinţe, dar le foloseşte la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea. Credinţa i-ar fi făcut pe primii noştri părinţi să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credinţă, care cere favoarea Cerului, dar nu împlineşte condiţiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credinţă se întemeiază pe făgăduinţele şi pe rânduielile Sfintei Scripturi.
Deseori, când nu reuşeşte să provoace îndoiala, Satana reuşeşte să ne aducă la încumetare. Dacă ne poate face să ne aşezăm în calea ispitei fără să fie nevoie, ştie că biruinţa e a lui. Dumnezeu îi va apăra pe toţi aceia care merg pe cărarea ascultării, dar, dacă te depărtezi de ea, ajungi pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranţă. Mântuitorul ne-a dat porunca aceasta: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14:38). Meditaţia şi rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bunăvoie în calea primejdiei şi, în felul acesta, vom fi scăpaţi de multe înfrângeri.
Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul atunci când suntem atacaţi de ispită. Adesea, când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul L-a condus pe Iisus în pustie ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare, Dumnezeu are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Iisus nu S-a încrezut cu îngâmfare în făgăduinţele lui Dumnezeu, mergând fără să fie nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă descurajării când a venit ispita asupra Lui. Nici noi să nu facem altfel. „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” El zice: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi” (1 Corinteni 10:13; Psalmii 50:14,15).
Iisus a biruit şi cea de-a doua ispită. Acum, Satana și-a arătat adevăratul său caracter. Dar nu a apărut ca un monstru, cu copite despicate şi cu aripi de liliac. El era un înger puternic, deşi era căzut. El se considera conducătorul revoltei şi dumnezeul acestei lumi.