Ai terminat de citit capitolul 3 – „Împlinirea vremii”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Z88eEHhDGP6oU9vn7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 4 – „Vi S-a născut un Mântuitor”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Împăratul slavei S-a umilit nespus atunci când a îmbrăcat natura omenească. Mediul pământesc în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucire exterioară. Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de la moarte. Iisus a avut grijă ca nicio atracţie de natură pământească să nu-i determine pe oameni să se adune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe aceia care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în profeţie, iar El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu.
Îngerii s-au minunat de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte popoare se ţineau de legende şi se închinau la dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina profeţiei, au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice profeţiile sfinte şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se pregătea să-şi primească Mântuitorul.
Solii cereşti priveau cu uimire la nepăsarea acestui popor, pe care Dumnezeu îl chemase să transmită lumii lumina adevărului sfânt. Naţiunea iudaică fusese păstrată ca martoră că Hristos trebuia să Se nască din seminţia lui Avraam şi din neamul lui David, dar, cu toate acestea, oamenii nu ştiau că venirea Lui era acum atât de aproape. În templu, sacrificiul de dimineaţă şi de seară arăta zilnic spre Mielul lui Dumnezeu, dar nici aici nu se făcea nicio pregătire pentru primirea Sa. Preoţii şi învăţătorii naţiunii nu ştiau că cel mai mare eveniment al veacurilor era gata să aibă loc. Ei îşi repetau rugăciunile fără înţeles şi îndeplineau ritualurile închinării pentru a fi văzuţi de oameni, dar, în goana lor după bogăţii şi onoruri lumeşti, nu erau pregătiţi pentru arătarea lui Mesia. Aceeaşi indiferenţă stăpânea toată ţara lui Israel. Inimile egoiste şi lumeşti nu erau mişcate de bucuria care făcea să tresalte tot cerul. Doar câţiva doreau cu ardoare să-L vadă pe Cel Nevăzut. Acestora le-a fost trimisă solia cerească.
Îngerii i-au însoţit pe Iosif şi pe Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei cuprins se extindea până la cei ce locuiau printre dealurile Galileei. După cum, pe vremuri, Cirus fusese chemat la tronul imperiului universal, ca să-i poată pune în libertate pe robii Domnului, tot astfel Caesar Augustus a devenit instrumentul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu, acela de a o aduce pe mama lui Iisus la Betleem. Ea era din neamul lui David, şi Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul, „va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif şi Maria nu au fost recunoscuţi sau onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta cetăţii până la extremitatea de răsărit a oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru noapte. Pentru ei nu s-a găsit nicio cameră la hanul aglomerat. În cele din urmă, ei au găsit refugiu într-un adăpost rudimentar, pentru animale, şi aici S-a născut Mântuitorul lumii.
Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea a umplut cerul de bucurie. Cu un interes tot mai profund şi mai călduros, fiinţele sfinte din lumea luminii erau atrase spre pământ. Lumea întreagă era mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilor Betleemului s-a adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnalul pentru a aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut să aibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Iisus. Dar, acum, ei au fost lăsaţi la o parte.
Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat” (Isaia 44:3). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric” (Psalmii 112:4). Acelora care caută lumina şi care o acceptă cu bucurie, le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui Dumnezeu.
Pe câmpiile unde tânărul David îşi condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul nopţii. În orele acelea de linişte, ei vorbeau unul cu altul despre Mântuitorul făgăduit şi se rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.»”
La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Eliberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentru a-L recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. „Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”
Solul ceresc le liniştise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Iisus. Cu delicată consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi, bucuria şi slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de puternica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul a tăcut, iar cerul s-a plecat să asculte imnul:
Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!
O, dacă familia omenească ar putea recunoaşte astăzi imnul acesta! Declaraţia făcută atunci, imnul cântat atunci vor creşte până la încheierea vremii şi vor răsuna până la marginile pământului. Când Soarele Neprihănirii va răsări cu vindecarea sub aripile Sale, cântecul acesta va fi repetat de glasul unei mari mulţimi, ca vuietul unor ape multe, zicând: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească” (Apocalipsa 19:6).
După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins şi umbrele nopţii au căzut din nou pe dealurile Betleemului. Dar, în mintea păstorilor, a rămas cel mai strălucitor tablou văzut vreodată de ochi omeneşti. „După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: «Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.» S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi Pruncul culcat în iesle.”
Plecând de acolo, cuprinşi de bucurie, au început să vestească lucrurile pe care le-au văzut şi le-au auzit. „Toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu.”
Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot atât de mult obiectul grijii Cerului ca atunci când oamenii simpli, cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbit cu solii cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obişnuite ale vieţii. Îngeri din locuri cereşti vor sprijini paşii acelora care merg ascultând porunca lui Dumnezeu.
Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu” (Romani 11:33). Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Iisus a luat corp omenesc atunci când neamul omenesc fusese slăbit de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Consecinţele acestea se pot vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne ofere un exemplu de o viaţă fără păcat.
În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu încercările vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.
Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El priveşte faţa copilaşului său şi tremură la gândul vreunui pericol ce ar amenința viaţa acestuia. El doreşte din toată inima să ferească scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi luptă. Pentru a înfrunta o luptă şi mai înverşunată şi un risc mult mai înfricoşător, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca în felul acesta cărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aici este iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!