Ai terminat de citit capitolul 2 – Poporul ales, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Dc2jhA6XDrq71cqr8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 3 – „Împlinirea vremii”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său […] ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4,5).
Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată făgăduinţa, Adam şi Eva aşteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei l-au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el ar putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinţei a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduinţa a fost repetată prin patriarhi şi profeţi, păstrând vie nădejdea arătării Sale, dar, cu toate acestea, El nu a venit. Profeţia lui Daniel descoperea timpul venirii Sale, dar nu toţi au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul; glasurile prorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel şi mulţi erau gata să zică: „Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite” (Ezechiel 12:22).
Dar, ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. Prin simbolurile unui întuneric dens și al unui cuptor fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam că Israel va trece prin robia Egiptului şi declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă”, zisese El, „va ieşi de acolo cu mari bogăţii” (Geneza 15:14). Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al faraonului. „Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduinţa lui Dumnezeu, „toate oştirile Domnului au ieşit din ţara Egiptului” (Exodul 12:41). Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Iisus S-a născut în Betleem.
„Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providenţa divină condusese mişcările naţiunilor, dar și valul patimii și influenței omeneşti, până când o lume coaptă era gata pentru venirea Eliberatorului. Naţiunile erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii risipiți în toate ţările se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Întorcându-se în locurile unde-și duceau viața, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea lui Mesia.
În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului îşi pierdeau influenţa asupra poporului. Oamenii erau sătui de ceremonii fastuoase și de basme. Tânjeau după o religie care să le mulţumească inima. Deși părea că lumina adevărului dispăruse dintre oameni, existau totuşi suflete care căutau lumină, care erau pline de griji şi întristare. Erau oameni care însetau după o cunoaştere a viului Dumnezeu, după o asigurare în ce priveşte viaţa de dincolo de mormânt.
Depărtându-se de Dumnezeu, credința iudeilor se întunecase, iar speranţa nu mai avea puterea de a lumina viitorul. Cuvintele prorocilor erau neînţelese. Pentru majoritatea oamenilor, moartea era o taină îngrozitoare – dincolo de ea, nesiguranţă şi întuneric. Profetul a auzit peste veacuri nu doar plânsetul amar al mamelor din Betleem, ci şi strigătul din uriașa inimă a omenirii – „un țipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau” (Matei 2:18). „În ţinutul și în umbra morţii”, oamenii şedeau nemângâiaţi. Cu ochii plini de dor, aşteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie înlăturat şi taina viitorului, să fie limpezită.
În afara naţiunii iudaice, au existat bărbaţi care au prevestit apariția unui învăţător dumnezeiesc. Oamenii aceştia cercetau adevărul şi lor le-a fost împărtăşit Spiritul Inspiraţiei. Asemenea învăţători s-au ridicat unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat. Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri.
De sute de ani, Scripturile fuseseră traduse în limba greacă, pe atunci vorbită de majoritatea, în întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiţi pretutindeni şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtăşită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau şi oameni care înţelegeau mai bine profeţiile biblice cu privire la Mesia decât învăţătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranţa în venirea Sa ca eliberator din păcat. Filosofii timpului se străduiau să pătrundă tainele sistemului ritual iudaic. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Căutând să mențină linia de separare dintre ei şi celelalte naţiuni, ei nu erau dispuşi să împărtăşească şi altora cunoştinţa pe care încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Era nevoie să vină Cel care să dea adevărata interpretare. Acela pe care Îl simbolizau toate aceste reprezentări trebuia să explice însemnătatea lor.
Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învăţăturile să le fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul trebuia să-I fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină şi să exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede şi pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învăţăturilor omeneşti, care îl făceau fără niciun efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în faţa oamenilor.
Printre iudei, se aflau totuşi suflete statornice, urmaşi ai spiței de neam sfânt prin care fusese păstrată cunoaşterea de Dumnezeu. Aceştia aşteptau încă nădejdea făgăduinţei făcute strămoşilor. Ei îşi întăreau credinţa, cercetând asigurarea dată prin Moise: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune” (Faptele 3:22). De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care avea să aducă veşti bune celor nenorociţi, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor slobozenia şi să vestească un an de îndurare al Domnului (Isaia 61:1,2). Ei citeau cum El „va aşeza dreptatea pe pământ”, cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”, cum „neamuri vor umbla în lumina Ta şi împăraţi, în strălucirea razelor Tale” (Isaia 42:4; 60:3).
Cuvintele rostite de Iacov cu limbă de moarte i-au umplut de nădejde: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo” (Geneza 49:10). Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeţia lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăţie care trebuia să urmeze după toate împărăţiile pământeşti; şi profetul spunea: „Ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). În timp ce puţini înţelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinţ puternic, care avea să-Şi stabilească împărăţia în Israel şi să fie eliberatorul naţiunilor.
Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana se străduia să adâncească şi să facă de netrecut prăpastia dintre pământ şi cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la păcat. Intenţia lui era aceea de a epuiza răbdarea lui Dumnezeu, de a-I stinge iubirea faţă de om, aşa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub domnia satanică.
Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoaşterea despre Dumnezeu, să le abată atenţia de la Templul lui Dumnezeu şi, astfel, să-şi așeze propria împărăţie. Lupta lui pentru supremaţie păruse a fi aproape încununată de succes. Este un adevăr acela că în fiecare generaţie Dumnezeu a avut reprezentanţii Săi. Chiar şi între păgâni, erau oameni prin care Hristos lucra pentru a-i scoate pe oameni din păcat și decădere. Dar oamenii aceştia erau dispreţuiţi şi urâţi. Mulţi dintre ei au suferit o moarte violentă. Umbra întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din ce în ce mai adâncă.
De-a lungul veacurilor, prin păgânism, Satana îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, însă biruinţa cea mare și-o câştigase prin pervertirea credinţei lui Israel. Păgânii contemplau și aduceau închinare propriilor plăsmuiri. În felul acesta își pierduseră cunoaşterea de Dumnezeu şi deveniseră tot mai corupţi. Același lucru i s-a întâmplat și lui Israel. Ideea că omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne şi acum devenise şi temelia religiei iudaice. Satana sădise această idee. Oriunde este susținută, oamenii nu mai au nicio reținere în fața păcatului.
Solia mântuirii le e vestită oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viaţa veşnică. Ei îndesaseră mana vie într-un singur loc, iar rezultatul a fost alterarea. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea printr-o Evanghelie falsificată. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii, în schimb au devenit agenţii lui Satana folosiți pentru distrugerea ei.
Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei ascultau de voia lui, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi făcând lumea să-L privească pe Dumnezeu drept un tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie înlăturat.
Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Fuseseră acționate toate mijloacele prin care se poate corupe sufletul omului. Privind la lumea noastră, Fiul lui Dumnezeu a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care îi legase cu lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică – spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele lor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Așa arăta imaginea văzută de Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!
Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului împotriva Cerului era mai mare ca niciodată. S-a demonstrat în faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie adus de Acela care a făcut lumea.
Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi-i șterge de pe fața pământului pe locuitorii lui. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-şi pună în aplicare planul de a-şi asigura supunerea fiinţelor cereşti. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu fac imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzaţiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deşi corupţia şi dispreţul faţă de Dumnezeu se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În orice ceas și în orice vreme se văzuse dragostea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc decăzut. În pofida răutăţii oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi, când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când planul de mântuire nu avea să fie împlinit.
Satana jubila pentru reușita de a fi stâlcit chipul lui Dumnezeu în om. Atunci însă a venit Iisus pentru a reface în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voinţa omului. El a venit să ne ridice din ţărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru mânjit şi să-l înfrumuseţeze cu propria-I slavă.