Bine te-am regăsit printre cititorii fideli!
Bine ai venit, dacă tocmai ai dat primele pagini din proiectul O pagină pe zi!
Capitolul 1 – „Dumnezeu cu noi” s-a încheiat ieri, așa că astăzi primești primul test, dacă dorești să participi și în acest fel la acest proiect. Iată link-ul pentru test - https://forms.gle/Qqe3CCW7WnQqgQJz5
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești capitolul 2 din cartea Viața lui Isus – Poporul ales
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu aşteptase venirea Mântuitorului. Acesta era evenimentul de care iudeii îşi legaseră speranţele lor cele mai strălucite. Ei puseseră numele Lui în cântec şi profeţie, în slujba templului şi în rugăciunea de acasă. Şi, cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire” şi n-au văzut în El frumuseţea pentru care să-L dorească. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Isaia 53:2; Ioan 1:11).
Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. Chemarea lor fusese aceea de a păstra între oameni cunoaşterea Legii Sale şi a simbolurilor şi profeţiilor care arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce a fost Avraam pe pământul pribegiei sale, ceea ce au fost Iosif în Egipt şi Daniel la curţile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate naţiunile. El trebuia să li-L descopere oamenilor pe Dumnezeu.
În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: „Te voi binecuvânta… şi vei fi o binecuvântare… şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2,3). Aceeaşi învăţătură a fost redată prin profeţi. Chiar după ce fusese decimat de război şi robie, lui Israel i s-a dat făgăduinţa aceasta: „Rămăşiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni şi nu atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5:7). Cu privire la Templul din Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7).
Dar israeliţii şi-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la intrarea lor în ţara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Fiecare reformă era urmată de o apostazie mai cruntă.
Dacă israeliţii ar fi fost credincioşi faţă de El, Dumnezeu ar fi împlinit planul Său de a le acorda onoare şi mărire. Dacă ei ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat „asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie”. „Toate popoarele vor vedea”, zicea Moise, „că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine.” „Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: «Acest neam mare e un popor cu totul înţelept şi priceput»” (Deuteronomul 26:19; 28:10; 4:6). Dar, din cauza necredinţei lor, planul lui Dumnezeu n-a putut fi adus la îndeplinire decât prin necontenite situaţii de restrişte şi de umilire.
Ei au fost duşi ca robi în Babilon şi risipiți prin ţările păgânilor. În suferinţe, mulţi şi-au reînnoit credincioşia faţă de legământul Său. Atunci când ei îşi agăţau harpele în sălcii şi plângeau după templul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei şi cunoştinţa de Dumnezeu se răspândea printre popoare. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o pervertire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu şi mulţi păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne învăţau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu şi, prin credinţă, se prindeau de făgăduinţa unui Mântuitor.
Mulţi dintre cei exilaţi au fost persecutaţi. Nu puţini şi-au pierdut viaţa din cauza refuzului lor de a călca Sabatul şi de a ţine sărbătorile păgâne. Cum cei idolatri erau porniţi să distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi faţă în faţă cu împăraţii şi cârmuitorii, pentru ca aceștia şi poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, marii monarhi au fost determinaţi să proclame supremaţia Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei.
În urma robiei babiloniene, israeliţii s-au lecuit pe deplin de închinarea la chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmaşilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, în cazul multora dintre ei, ascultarea nu era mânată de dragoste. Motivul era egoismul. Ei Îi aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a ajunge la măreţie naţională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de lume ca să scape de primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricţii în ce priveşte legătura lor cu cei idolatri, dar învăţătura aceasta fusese greşit interpretată. Scopul ei era acela de a-i feri de alunecarea în practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un zid de despărţire între Israel şi toate celelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind cerul lor şi erau foarte geloşi ca nu cumva Domnul să-Și arate mila faţă de neevrei.
După întoarcerea din Babilon, s-a acordat o mare atenţie învăţământului religios. Pretutindeni în ţară s-au clădit sinagogi în care legea era explicată de preoţi şi cărturari. S-au întemeiat şi şcoli care, pe lângă meserii şi ştiinţe, se ocupau cu predarea principiilor neprihănirii. Dar aceste instituţii au fost atinse de corupție. În timpul robiei, mulţi primiseră idei şi obiceiuri păgâneşti, şi acestea erau introduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, ei s-au conformat practicilor idolatrilor.
Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învăţătura transmisă de slujbele ceremoniale. Acest sistem fusese instituit de Însuşi Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au cramponat în forme moarte. Ei s-au încrezut în jertfe şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care indicau acestea. Pentru a pune totuși ceva în locul lucrurilor pe care le-au pierdut, preoţii şi rabinii au înmulţit niște cerințe inventate de ei, dar, cu cât acestea se înăspreau, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie.
Cu toată minuţiozitatea şi povara prescripţiilor formale, păzirea legii era o imposibilitate. Cei care doreau să-I servească lui Dumnezeu şi care încercau să ţină învăţăturile rabinice se chinuiau sub o grea povară. Ei nu puteau găsi eliberare de mustrările unei conştiinţe frământate. În felul acesta, Satana acționa cu scopul de a-i descuraja pe oameni, de a le diminua înţelegerea despre caracterul lui Dumnezeu şi de a atrage dispreţul asupra credinţei lui Israel. El spera să demonstreze acuzația adusă atunci când s-a revoltat în ceruri – că cerinţele lui Dumnezeu sunt nedrepte şi nu pot fi respectate. Nici chiar Israel, zicea el, nu păzea legea.
Deşi doreau venirea lui Mesia, iudeii nu aveau o înțelegere corectă a misiunii Sale. Ei nu căutau mântuirea din păcat, ci eliberarea de sub romani. Ei Îl aşteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să sfărâme puterea asupritorului şi să-l înalţe pe Israel, dându-i o domnie universală. În felul acesta, se pregătea calea prin care aveau să-L lepede pe Mântuitorul.
În timpul când S-a născut Hristos, naţiunea era iritată sub dominaţia asupritorilor străini şi era măcinată de lupte interne. Iudeilor li se îngăduise să menţină forma unei guvernări separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman sau să le aducă împăcare cu ideea de limitare a propriei puteri. Romanii pretindeau dreptul de a-l numi şi a-l schimba pe marele-preot, iar acest post era deseori obţinut prin fraudă, prin mită şi chiar prin crimă. În felul acesta, preoţimea devenea din ce în ce mai coruptă. Cu toate acestea, preoţii aveau o mare putere, dar o foloseau în scopuri egoiste şi pentru profit material. Oamenii se supuneau cerinţelor nemiloase ale preoților, având în același timp de plătit un bir greu romanilor. Această stare de lucruri a generat o nemulţumire generală. Revoltele publice erau frecvente. Lăcomia şi violenţa, neîncrederea şi apatia spirituală măcinau însăşi inima naţiunii.
Ura faţă de romani şi îngâmfarea naţională şi spirituală îi determinau pe iudei să se ţină cu străşnicie de formele lor de închinare. Preoţii căutau să-şi menţină numele de oameni sfinţi acordând o scrupuloasă atenţie ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul şi asuprirea în care se găseau, alături de conducătorii lor setoşi de putere tânjeau cu toții după venirea Aceluia care avea să-i înfrângă pe vrăjmaşii lor şi să refacă împărăţia lui Israel. Ei studiaseră profeţiile, dar fără a înțelege lucrurile duhovnicește. În felul acesta, ei au trecut cu vederea acele texte biblice care arătau umilinţa lui Hristos la prima Sa venire şi le-au aplicat greşit pe cele care vorbeau despre slava Sa la a doua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înţelegerea. Ei au interpretat profeţia după dorinţele lor egoiste.