Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiş neînsemnat care, aparent, n-avea nicio atracţie. Acesta însă Îl cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, vorbindu-i lui Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa, învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi să le poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nicio frumuseţe ca ei să-L dorească, şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului şi a pământului. Slava Sa era învăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa, Hristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Iisus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece, în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi”.
Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. Căderea primilor noştri părinţi este pusă de el în sarcina Creatorului, cu toate nenorocirile care au rezultat din ea, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Iisus avea să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Iisus n-a îndurat, în acest punct, Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Iisus „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). El a îndurat toate încercările la care suntem supuşi noi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nicio putere care să nu ne fie oferită şi nouă în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.
Prin natura Sa omenească, Hristos a intrat în contact cu omenirea; prin divinitatea Sa, El stăpâneşte pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „Eu sunt Cel ce sunt”… „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte Eu sunt m-a trimis la voi»” (Exodul 3:14). Aceasta a fost garanţia eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuşi a declarat: „Eu sunt.” Pruncul din Betleem, blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3:16). Şi nouă ne spune astăzi: „Eu sunt Păstorul cel bun.” „Eu sunt Pâinea vie.” „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Ioan 10:11; 6:51; 14:6; Matei 28:18). Eu sunt garanția fiecărei făgăduinţe. Eu sunt, nu te teme! „Dumnezeu cu noi” este certitudinea eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de Legea cerului.
Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a manifestat un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8). După cum marele-preot punea la o parte strălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, tot aşa şi Hristos a luat înfăţişare de slujitor şi a adus sacrificiul, El Însuşi fiind preotul şi tot El fiind şi jertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El” (Isaia 53:5).
Hristos a fost tratat aşa cum merităm noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merită El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era acela de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om, însă, în Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre şi să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său de pace, care nu se poate schimba, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omeneşti şi să păstreze pentru totdeauna natura Sa omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi apoi a dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are parte la tronul universului. „Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Eu sunt este Mijlocitorul între Dumnezeu şi neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. Acela care este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei 7:26; 2:11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este înveșmântat în corp omenesc şi neamul omenesc este cuprins în sânul Iubirii Infinite.
Dumnezeu zice despre poporul Său: „Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor străluci în ţara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!” (Zaharia 9:16,17). Măreţia celor răscumpăraţi va fi o mărturie veşnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta „în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Iisus”, „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni 2:7; 3:10,11).
Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaşte justeţea guvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzaţiile lui Satana sunt respinse şi caracterul său, demascat. Răzvrătirea nu va mai putea apărea niciodată. Păcatul nu va mai putea pătrunde niciodată în univers. De-a lungul veșniciilor, nimeni nu va mai fi atins de apostazie. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii pământului şi ai cerului sunt legaţi de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.
Lucrarea de mântuire va fi dusă la bun sfârșit. În locul unde păcatul s-a înmulţit, harul lui Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământul însuşi, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă. Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreaţa Sa creaţie, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a locuit în trup omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit şi a murit – aici, când El va face toate lucrurile noi, va fi cortul lui Dumnezeu cu oamenii şi „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umbla în lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare – Emanuel, „Dumnezeu cu noi”.