Ai terminat de citit capitolul 4 – „Vi S-a născut un Mântuitor”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/rbVtsdBwzgJNRtUCA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 5 – Consacrarea.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
La aproximativ patruzeci de zile după naşterea lui Hristos, Iosif şi Maria L-au dus la Ierusalim, să-L înfăţişeze înaintea Domnului şi să aducă o jertfă. Acest lucru era în conformitate cu legea iudaică şi, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformeze în totul legii. El fusese deja supus ritualului circumciziei, ca o asigurare că Se va supune legii.
Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an ca ardere-de-tot şi un porumbel tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să aducă un miel, părinţii puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru ardere-de-tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat.
Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri Îl reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Iisus Însuşi nu avea niciun defect fizic. El era „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19). Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect. Corpul Său era puternic şi sănătos. Şi, în tot timpul vieţii Sale, a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât fizic, cât şi spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu să fie oamenii, prin ascultare de legile Sale.
Consacrarea întâiului născut îşi avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu promisese să-L dea pe Întâiul născut al Cerului pentru a-i salva pe păcătoşi. Acest dar trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.
În timpul eliberării lui Israel din Egipt, a fost din nou poruncită consacrarea întâiului născut. Atunci când fiii lui Israel erau robii egiptenilor, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la faraon şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul 4:22,23).
Moise a transmis solia încredinţată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exodul 5:2). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne şi minuni, trimiţând judecăţi grele asupra faraonului. În cele din urmă, îngerului nimicitor i s-a poruncit să-i ucidă pe întâii născuţi ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Ca să fie cruţaţi, israeliţilor li s-au dat instrucţiuni să ungă uşorii uşilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să-şi îndeplinească misiunea de nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliţilor.
După trimiterea acestei judecăţi asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi deoparte, ca sfânt, pe orice întâi născut…, atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu.” „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi din Israel, atât din oameni, cât şi din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul” (Exodul 13:2; Numeri 3:13). După ce a fost stabilit serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminţia lui Levi în locul întâilor născuţi din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuţi urmau totuşi să fie priviţi ca fiind ai Domnului şi trebuiau să fie răscumpăraţi.
În felul acesta, legea pentru înfăţişarea întâilor născuţi a căpătat o însemnătate deosebită. Deşi era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum sângele stropit pe uşori i-a salvat pe întâii născuţi ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are putere să salveze lumea.
Aşadar, ce profundă însemnătate avea actul înfăţişării lui Hristos! Preotul însă n-a văzut prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă. Înfăţişarea copiilor era un act obişnuit. Zi de zi, preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau înfăţişaţi Domnului. Zi după zi, el îşi aducea la îndeplinire îndatoririle obişnuite, dând prea puţină atenţie părinţilor sau copiilor, în afară de cazul că vedea vreun semn al bogăţiei sau al rangului înalt al părinţilor. Iosif şi Maria erau săraci. Când au venit cu copilul lor, preoţii au văzut doar un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi ca galileenii, în veşminte umile. În înfăţişarea lor nu era nimic care să atragă atenţia şi nu au prezentat decât darul pe care-l ofereau cei foarte săraci.
Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilul în braţe şi l-a ridicat în faţa altarului. După ce l-a înapoiat mamei, a scris numele „Iisus” în registrul întâilor născuţi. Atunci când Pruncul Se afla în braţele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-şi închipuia că acest Prunc era Acela despre care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune” (Faptele 3:22). El nu s-a gândit că acest Prunc era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în braţele preotului Se afla Unul mai mare decât Moise. Şi, când a înregistrat numele copilului, el a scris numele Aceluia care era temelia întregului sistem iudaic. Acel nume avea să fie garanţia desfiinţării acestui sistem, deoarece sistemul jertfelor şi al darurilor se învechise, tipul aproape îşi ajunsese antitipul, iar umbra, realitatea ei.
Şechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era învăluit în slava în faţa căreia îngerii se prosternau. Acest Prunc neştiutor era sămânţa promisă, către care arăta primul altar de la poarta Edenului. Acesta era Şilo, Aducătorul de pace. Era Acela care Se numise în faţa lui Moise Eu sunt. Era Acela care, în stâlpul de nor şi de foc, fusese Conducătorul lui Israel. Era Acela despre care prorocii vestiseră cu mult înainte. El era Cel așteptat de veacuri, Rădăcina şi Vlăstarul lui David şi Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Numele acelui plăpând Pruncuşor, înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind Fratele nostru, era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era Acela care trebuia să plătească preţul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri. Era adevăratul „Mare-Preot pus peste casa lui Dumnezeu”, conducătorul „preoţiei care nu poate trece de la unul la altul”, Mijlocitorul de la „dreapta Măririi în locurile preaînalte” (Evrei 10:21; 7:24; 1:3).
Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Însuşi Fiul lui Dumnezeu era acum consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut şi n-a simţit nimic neobişnuit, s-a recunoscut totuşi faptul că Dumnezeu Îl dădea lumii pe Fiul Său. Iar această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost recunoscut. „Şi iată că, în Ierusalim, era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.”
Când a intrat în templu, Simeon a văzut o familie înfăţişând preotului pe primul lor născut. După înfăţişare se cunoştea că sunt săraci, dar Simeon a înţeles îndemnurile Duhului Sfânt şi a fost profund convins că Pruncul înfăţişat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pe care dorea din toată inima să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el L-a luat în braţe şi L-a înfăţişat lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui a pătruns o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Ridicând Copilul mântuitor spre cer, Simeon a spus: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău, Israel.”