Duhul profeţiei era asupra acestui om al lui Dumnezeu şi, în timp ce Iosif şi Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat şi i-a zis Mariei: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.”
Ana, o prorociţă, de asemenea a intrat şi a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, faţa ei se luminase de slava lui Dumnezeu şi din adâncul inimii îşi exprima mulţumirea, pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul.
Aceşti umili închinători nu studiaseră profeţiile în zadar. Dar cei care deţineau poziţii de conducători şi preoţi în Israel, deşi aveau în faţa lor preţioasele cuvinte ale profeţiei, nu umblau în căile Domnului şi ochii lor nu erau deschişi să vadă Lumina vieţii.
Tot astfel se petrec lucrurile şi acum. Evenimentele asupra cărora este concentrată atenţia întregului cer sunt neînţelese de oameni şi apariţia lor trece neobservată de conducătorii religioşi şi închinătorii din casa lui Dumnezeu. Oamenii Îl recunosc pe Hristos în istorie, dar Îi întorc spatele lui Hristos cel viu. Hristos, în Cuvântul Său care cheamă la jertfire de sine, în cei săraci şi suferinzi care cer ajutor, în cauza justă care implică sărăcie, trudă şi defaimă, nu este primit nici astăzi mai bine decât a fost primit cu secole în urmă, atunci când a fost pe pământ.
Maria medita asupra profeţiei mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la copilul din braţele ei şi îşi amintea cuvintele spuse de păstorii din Betleem, inima ei a fost cuprinsă de bucurie şi de o speranţă minunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri ale lui Isaia: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul… Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul mijlocului Său.” „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină… Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 11:1-5; 9:2-6).
Cu toate acestea, Maria nu înţelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca fiind o lumină care să lumineze neamurile şi o glorie pentru Israel. Tot aşa şi îngerii vestiseră naşterea Mântuitorului ca pe un prilej de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să corecteze concepţia îngustă a iudeilor cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai ca Eliberator al lui Israel, ci şi ca Mântuitor al lumii. Aveau să treacă însă mulţi ani până când chiar mama lui Iisus să înţeleagă misiunea Lui.
Maria aştepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinţei prin care trebuia să-l câştige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu era lipsită de greutăţi. În cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”, Dumnezeu, în mila Sa duioasă, a înştiinţat-o pe mama lui Iisus despre suferinţa pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă.
„Iată”, spusese Simeon, „Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire.” Cei care urmează să fie înălţaţi trebuie ca mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă şi să fim zdrobiţi înainte de a putea fi înălţaţi în Hristos. Eul trebuie să fie detronat şi îngâmfarea trebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem slava împărăţiei spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care se câştigă prin umilinţă. De aceea ei nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea împotrivire.
„Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieţii Mântuitorului, inimile tuturor, de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind egoist şi asupritor, ca pe Unul care pretinde totul şi nu dă nimic, care cere de la toate fiinţele pe care le-a creat să-L slujească pentru gloria Sa şi nu face niciun sacrificiu pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedeşte că gândurile lui Dumnezeu faţă de noi sunt „gânduri de pace şi nu de nenorocire” (Ieremia 29:11). Demonstrează că, deşi ura lui Dumnezeu faţă de păcat este tot atât de tare ca moartea, iubirea Sa faţă de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-Şi lucrarea răscumpărării noastre, El nu va cruţa nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârşirea operei Sale. Nu se reţine niciun adevăr esenţial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nicio minune a harului, nu rămâne nefolosită niciuna dintre puterile divine. Un har este înălțat peste altul și se adaugă dar peste dar. Întreaga comoară a cerului este pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i salveze. După ce a adunat bogăţiile universului şi a deschis izvoarele puterilor nesfârşite, Tatăl le predă în mâinile lui Hristos şi zice: „Toate acestea sunt pentru om. Foloseşte aceste daruri ca să-l convingi că nu există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai mare o va găsi iubindu-Mă pe Mine.”
La crucea de pe Golgota, iubirea şi egoismul au stat faţă în faţă. Acolo s-au descoperit în toată plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru a mângâia şi a binecuvânta, iar Satana, punând la cale omorârea Lui, și-a manifestat toată răutatea şi ura sa împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta, dovedea că adevăratul scop al răzvrătirii sale era de a-L detrona pe Dumnezeu şi de a-L nimici pe Acela prin care se manifesta iubirea Lui.
Prin viaţa şi moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt şi ele scoase la iveală. De la staul până la cruce, viaţa lui Iisus a fost o chemare la înfrângerea eului şi la părtăşie în suferinţă. Aceasta a dezvăluit intenţiile oamenilor. Iisus a venit cu adevărul cerului şi toţi cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atraşi de El. Adoratorii eului aparţin împărăţiei lui Satana. Prin atitudinea lor faţă de Hristos, toţi vor dovedi de ce parte sunt. Şi, în felul acesta, fiecare îşi hotărăşte soarta.
În ziua judecăţii finale, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată şi adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de fiecare minte care a fost orbită de păcat. În faţa priveliştii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta sub odioasa ei înfăţişare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice întrebare cu privire la adevăr şi rătăcire, care a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existenţa sau persistența răului. Se va demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu au nicio legătură cu păcatul. Nu a existat niciun defect în guvernarea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulţumire. Atunci când vor fi date pe faţă gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioşi, cât şi cei răzvrătiţi vor afirma împreună: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? […] Pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15:3,4)