Chiar înainte de a-Şi îndrepta paşii spre Grădina Ghetsimani, Iisus le spusese ucenicilor Săi: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire” (Matei 26:31). Însă ei I-au dat cea mai categorică asigurare că vor merge cu El la închisoare şi chiar la moarte. Iar sărmanul Petru, plin de încredere în sine, a adăugat: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea” (Marcu 14:27,29). Dar ucenicii se încredeau în ei înşişi. Ei n-au privit, aşa cum îi sfătuise Domnul Hristos, spre ajutorul Celui Atotputernic. Şi astfel, atunci când a avut o nevoie disperată de simpatia şi de rugăciunile lor, Mântuitorul i-a găsit dormind. Chiar şi Petru dormea.
Ioan, ucenicul iubitor, acela care se sprijinise pe pieptul lui Iisus, dormea şi el. Desigur, iubirea lui Ioan faţă de Învăţătorul său ar fi trebuit să-l ţină treaz. Rugăciunile lui stăruitoare ar fi trebuit să se amestece cu acelea ale iubitorului Mântuitor, în ceasul greu al necazului Său. Răscumpărătorul nostru petrecuse nopţi întregi în rugăciune pentru ucenicii Săi, ca să nu scadă credinţa lor. Dacă acum Domnul Hristos le-ar fi pus lui Iacov şi Ioan întrebarea pe care le-o pusese cândva: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”, ei nu s-ar mai fi aventurat să răspundă: „Putem” (Matei 20:22).
Auzind vocea Domnului Hristos, ucenicii s-au trezit, dar cu greu L-au recunoscut, atât de schimbată Îi era faţa din cauza chinului îndurat. Adresându-Se lui Petru, Iisus i-a spus: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Marcu 14:37,38). Slăbiciunea ucenicilor Săi a trezit mila lui Iisus. El Se temea că nu vor fi în stare să îndure încercarea, proba ce avea să vină asupra lor prin trădarea şi moartea Lui. El nu i-a mustrat, ci le-a zis: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Chiar şi în marea Sa luptă, El căuta să-i înţeleagă în slăbiciunea lor. „Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Marcu 14:38).
Din nou, Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de agonia aceea supraomenească şi, slăbit şi epuizat, El S-a întors clătinându-Se spre locul luptei Sale de mai înainte. Suferinţa Sa era mai mare decât cea dinainte. Când agonia sufletului L-a cuprins, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Chiparoşii şi palmierii erau martori tăcuţi ai chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua grea cădea peste trupul Său chinuit, ca şi când natura ar fi plâns deasupra Creatorului ei care Se lupta singur cu puterile întunericului.
Cu puţin timp înainte, Domnul Iisus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna împotrivirii, care îşi concentrase furia asupra Lui. Voinţe încăpăţânate şi inimi pline de răutate şi viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în maiestatea Sa divină, ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătute şi îndoite de mânia furtunii. Ajunsese la încheierea lucrării Sale de biruitor, care a câştigat la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul care fusese deja glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente neşovăielnice, El Îşi revărsase cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor Săi cuvinte de încurajare, pline de iubire. Acum sosise ceasul puterii întunericului. Acum vocea Sa era auzită în atmosfera liniştită a nopţii, dar nu în tonurile înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omeneşti. Cuvintele Mântuitorului au ajuns la urechile somnoroşilor Săi ucenici: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
Primul gând al ucenicilor a fost acela de a merge la El, dar El le ceruse să rămână acolo, veghind şi rugându-se. Când Domnul Iisus a venit la ei, i-a găsit încă o dată dormind. Din nou, El a simţit nevoia unei tovărăşii, nevoia unor cuvinte din partea ucenicilor Săi, cuvinte care I-ar fi adus alinare şi ar fi spulberat vraja întunericului care aproape Îl copleşise. Dar ochii lor erau îngreuiaţi de somn şi n-au ştiut ce să-I spună. Prezenţa Lui însă i-a trezit. Ei I-au văzut faţa plină de sudoarea de sânge a agoniei şi teama a pus stăpânire pe ei. Ei nu-I puteau înţelege chinul. „Atât de schimbată Îi era faţa şi atât de mult Se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14).
Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăşi către locul Său retras şi a căzut cu faţa la pământ, copleşit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credinţa lor, ci pentru sufletul Său ispitit şi chinuit. Momentul teribil sosise – momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul care i se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-Şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El ar fi putut spune: „Călcătorul de lege să-şi primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu.” Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinţei şi al chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a-l salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori, natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, Răscumpărătorului lumii I-a fost înfăţişată istoria neamului omenesc. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii Legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El îl va salva, îl va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi astfel, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Şi El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: „… dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”
Hotărârea fiind luată, El S-a prăbuşit ca mort la pământ, de unde Se ridicase puţin. Unde erau acum ucenicii Săi, ca să-şi aşeze cu gingăşie mâinile sub capul Învăţătorului lor istovit şi să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât a fiilor oamenilor? Mântuitorul însă a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce erau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nicio harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, Îl vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi.
Lumile necăzute în păcat şi oştile îngereşti au urmărit cu un deosebit interes cum conflictul se apropia de sfârşit. Satana şi cei care i s-au alăturat în căile lui rele, legiunile de îngeri apostaţi, priveau cu multă atenţie la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui şi cele ale răului aşteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe care i-a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să-I aducă uşurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nicio cale de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna Suferindului, cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului prevestitor de furtună al ceasului de criză, şi îngerul cel puternic, care stă în prezenţa lui Dumnezeu, ocupând poziţia din care a căzut Satana, a venit lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci pentru a-L întări, asigurându-L de iubirea Tatălui, ca să poată să-l bea. El a venit ca să-I dea putere Rugătorului divino-uman. El I-a îndreptat privirea spre cerurile deschise, vorbindu-I despre fiinţele care aveau să fie mântuite ca rezultat al suferinţelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Iisus că Tatăl Său este mai mare şi mai puternic decât Satana şi că moartea Sa va avea ca rezultat o totală înfrângere a lui, iar împărăţia acestei lumi avea să fie dată sfinţilor Celui Preaînalt. Îngerul I-a spus că El va vedea rezultatul muncii sufletului Său şi va fi mulţumit, căci o mulţime din neamul omenesc va fi mântuită, salvată pentru veşnicie.