Ai terminat de citit capitolul 73 – „Să nu vi se tulbure inima”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Q83z8TxQAJPs1TER8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 74 – Ghetsimani.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Însoţit de ucenicii Săi, Mântuitorul Se îndrepta încet spre Grădina Ghetsimani. Plină şi clară, luna din timpul Paştelui strălucea pe un cer fără nori. Oraşul corturilor de pelerini era cufundat în tăcere.
Până atunci, Domnul Hristos le vorbise cu multă seriozitate ucenicilor Săi, instruindu-i, dar, pe măsură ce Se apropia de Ghetsimani, El devenea neobişnuit de tăcut. El mersese adesea în acest loc pentru meditaţie şi rugăciune, dar niciodată cu o inimă atât de plină de tristeţe ca în această noapte a ultimei Sale lupte. În toată viaţa Sa de pe pământ, El umblase în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Când ajungea în conflict cu oamenii care erau inspiraţi chiar de Satana, El putea spune: „Cel ce M-a trimis este cu Mine: Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Dar acum, avea simţământul că este despărţit de lumina prezenţei lui Dumnezeu, care-L susţinea. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor Legii. Vinovăţia neamului omenesc căzut trebuia să fie purtată de El. Asupra Aceluia care nu cunoştea păcatul, avea să fie aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. Atât de înspăimântător Îi apărea păcatul, atât de mare era greutatea vinii pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să Se teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simţind cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38).
Pe când se apropiau de grădină, ucenicii au observat schimbarea petrecută cu Învăţătorul lor. Niciodată până atunci nu-L văzuseră atât de trist şi de tăcut. Pe măsură ce înaintau, această stranie tristeţe se adâncea tot mai mult, şi totuşi ei n-au îndrăznit să-L întrebe care era motivul acestei stări. Fiinţa Sa se clătina ca şi când era gata să cadă. Ajungând în grădină, ucenicii se uitau cu grijă să găsească mai curând obişnuitul Său loc retras, pentru ca Domnul lor să Se poată odihni. Fiecare pas pe care-l făcea acum, îl făcea cu un mare efort. El gemea cu glas tare, ca şi când Se afla sub greutatea unei poveri teribile. În două rânduri, ucenicii Săi L-au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ.
Nu departe de intrarea în grădină, Domnul Iisus i-a lăsat pe ucenici, cu excepţia a trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei şi pentru El. Împreună cu Petru, Iacov şi Ioan, El a intrat în ascunzişurile grădinii. Aceşti trei ucenici erau cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului Hristos. Ei au fost aceia care văzuseră slava Sa pe Muntele Schimbării la Faţă; ei îi văzuseră pe Moise şi pe Ilie vorbind cu El; ei auziseră vocea din cer, iar acum, în lupta Sa cea mare, Domnul Hristos dorea să aibă prezenţa lor lângă El. Adesea, ei petrecuseră noaptea cu El în acest loc retras. În toate aceste ocazii, după un timp de veghere şi rugăciune, ei puteau dormi netulburaţi, puţin mai departe de Învăţătorul lor, până când El îi trezea în zorii zilei pentru a merge din nou la lucru. Dar acum, El dorea ca ei să petreacă noaptea împreună, în rugăciune. Cu toate acestea, El nu putea suporta ca ei să fie martori la chinul de moarte prin care avea să treacă.
„Rămâneţi aici”, a spus El, „şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26:38).
El a mers puţin mai departe de ei –,dar nu chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea şi auzi – şi S-a întins la pământ. Avea simţământul că, din cauza păcatului, fusese despărţit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului.
Domnul Hristos Se afla acum într-o situaţie cu totul diferită de cele în care Se mai aflase vreodată. Suferinţa Sa putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spunea: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu şi asupra Omului care îmi este tovarăş, zice Domnul oştirilor” (Zaharia 13:7). Ca înlocuitor şi garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos a suferit pedeapsa divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru alţii, acum însă, dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El.
Când Domnul Hristos a simţit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, S-a temut ca nu cumva, în natura Sa omenească, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care-I stătea în faţă, lupta cu puterile întunericului. În pustia ispitirii, destinul neamului omenesc fusese în cumpănă. Domnul Hristos a fost atunci biruitor. Acum, ispititorul venise pentru ultima şi cea mai grozavă luptă. Pentru acest moment se pregătise el în timpul celor trei ani de lucrare a Domnului Hristos. El aruncase totul în balanţă. Dacă avea să dea greş aici, speranţa sa de a fi atotstăpânitor se năruia – împărăţiile lumii aveau să fie în cele din urmă ale Domnului, iar el avea să fie îndepărtat şi aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci pământul avea să devină împărăţia lui Satana, iar neamul omenesc avea să fie pentru totdeauna sub puterea sa. Cu implicaţiile acestui conflict înaintea Sa, sufletul Domnului Hristos era plin de teama despărţirii de Dumnezeu. Satana Îi şoptea că, dacă devenea garantul unei lumi păcătoase, această despărţire avea să fie veşnică. El avea să fie identificat cu împărăţia lui Satana şi niciodată nu va mai putea fi una cu Dumnezeu.
Şi, de fapt, ce urma să se câştige prin acest sacrificiu? Cât de lipsite de perspectivă şi de nădejde apăreau vinovăţia şi nerecunoştinţa oamenilor! Şi astfel, în modul cel mai crud, Satana făcea presiuni asupra Răscumpărătorului nostru, şoptindu-I: „Cei care pretindeau că sunt mai presus de toţi ceilalţi în cele materiale şi spirituale Te-au respins. Ei caută să Te nimicească pe Tine, care eşti Temelia, Centrul şi Sigiliul făgăduinţelor făcute lor ca unui popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat sfaturile şi învăţăturile Tale şi care a fost primul în activitatea bisericii, Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloşi urmaşi ai Tăi se va lepăda de Tine. Toţi te vor uita…” Întreaga fiinţă a Domnului Hristos s-a cutremurat la acest gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i mântuiască, aceia pe care El îi iubea atât de mult, i se vor alătura lui Satana în planurile lui a străpuns sufletul Său. Lupta era teribilă. Măsura intensităţii ei era dată de vinovăţia naţiunii Sale, a acuzatorilor şi a trădătorului Său, vinovăţia unei lumi ce zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos, simţământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viaţa.
Priviţi-L cântărind preţul care trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoşi! În agonia Sa, El Se prindea de pământul rece ca şi când ar fi vrut să împiedice îndepărtarea de Tatăl Său. Roua rece a nopţii a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu i-a dat atenţie. De pe buzele Sale palide a venit strigătul amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta.” Dar, chiar şi în aceste împrejurări, El a adăugat: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39).
Inima omenească tânjeşte după simpatie şi înţelegere atunci când este în suferinţă. Această nevoie era simţită de Domnul Hristos până în profunzimea fiinţei Sale. În momentul suprem de agonie a sufletului Său, El a venit la ucenici cu dorinţa arzătoare de a auzi câteva cuvinte de mângâiere din partea acelora pe care adesea îi binecuvântase, îi mângâiase şi îi ocrotise în necazurile şi amărăciunile lor. Acela care avusese întotdeauna cuvinte de simpatie pentru ei trecea acum printr-o agonie supraomenească şi dorea foarte mult să ştie că ei se rugau atât pentru El, cât şi pentru ei înşişi. Cât de întunecată apărea răutatea păcatului! Teribilă era ispita de a lăsa neamul omenesc să-şi poarte consecinţele vinii sale, iar El să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Dacă ar fi ştiut doar că ucenicii Săi înţelegeau şi apreciau acest lucru, atunci ar fi fost întărit.
Ridicându-Se cu un efort dureros, El a mers împleticindu-Se la locul unde îi lăsase pe însoţitorii Săi. Dar… „i-a găsit dormind”. Dacă i-ar fi găsit rugându-se, S-ar fi simţit împăcat. Dacă ei ar fi căutat refugiu la Dumnezeu, pentru ca mijloacele folosite de Satana să nu aibă câştig de cauză asupra lor, El ar fi fost mângâiat de credinţa lor nezdruncinată. Dar ei nu dăduseră atenţie avertizării repetate: „Vegheaţi şi rugaţi-vă!” La început, ei fuseseră foarte tulburaţi văzându-L pe Învăţătorul lor, care de obicei era foarte calm şi plin de demnitate, luptându-Se cu un necaz ce era mai presus de puterea lor de înţelegere. Ei s-au rugat atunci când au auzit strigătele puternice ale Suferindului. Nu era în intenţia lor să-L uite pe Domnul, dar se părea că sunt paralizaţi de o toropeală de care s-ar fi putut scutura doar dacă ar fi continuat să se roage lui Dumnezeu. Ei nu ajunseseră să-şi dea seama de necesitatea vegherii şi a rugăciunii stăruitoare pentru a putea rezista ispitei.