Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legaţi, nu prin forţă sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influenţe care este mai presus de orice influenţă omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu şi că a fost sădit un nou principiu de viaţă. Ea ne dovedeşte că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forţelor supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii fireşti.
Iubirea aceasta, manifestată în biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale uşoară. „Dacă vă urăşte lumea”, a zis El, „să ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, pericolelor, pagubelor şi suferinţelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.
Ca Mântuitor al lumii, Hristos avea de făcut faţă continuu unei înfrângeri aparente. El, vestitorul milei în lumea noastră, părea să realizeze puţin din lucrarea pe care dorea să o facă pentru înălţare şi mântuire. Influenţe satanice căutau să blocheze continuu drumul Său. Dar El nu Se descuraja. Prin profetul Isaia, spune: „«Degeaba am muncit, în zadar şi fără folos Mi-am istovit puterea.» Dar dreptul Meu este la Domnul, şi răsplata Mea, la Dumnezeul Meu… ca să aduc înapoi la El pe Iacov şi pe Israel, care este încă împrăştiat; căci Eu sunt preţuit înaintea Domnului şi Dumnezeul Meu este tăria Mea.” Domnului Hristos I se dă această făgăduinţă: „Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor. […] Aşa vorbeşte mai departe Domnul: «Te voi păzi şi te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: ’Ieşiţi!’ şi celor ce sunt în întuneric: ’Arătaţi-vă!’ […] Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele, căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de ape»” (Isaia 49:4,5,7-10).
Iisus Se sprijinea pe cuvântul acesta şi de aceea nu i-a dat lui Satana niciun câştig de cauză. Atunci când urmau să se ia ultimele măsuri pentru umilirea lui Hristos şi când sufletul Său a fost cuprins de cea mai adâncă durere, El le-a spus ucenicilor: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” „Acum va fi aruncat” (Ioan 14:30; 16:11; 12:31). Cu ochi profetic, Hristos a văzut scenele care aveau să aibă loc în ultima Sa bătălie. El ştia că, atunci când va zice: „S-a isprăvit!”, tot cerul va tresălta de bucuria biruinţei. Urechea Lui a auzit cântecele îndepărtate şi strigătele de biruinţă din curţile cereşti. Ştia că atunci avea să sune clopotul de moarte al domniei lui Satana, iar numele lui Hristos avea să fie rostit dintr-o lume în alta, în tot universul.
Hristos Se bucura că putea să facă pentru urmaşii Săi mai mult decât puteau ei să ceară sau să gândească. El vorbea cu siguranţă, ştiind că se dăduse un decret atotputernic înainte de întemeierea lumii. El ştia că adevărul, înarmat cu atotputernicia Duhului Sfânt, va birui în lupta cu răul şi că stindardul însângerat va flutura biruitor deasupra urmaşilor Săi. Ştia că viaţa ucenicilor încrezători va fi ca a Sa, un şir neîntrerupt de biruinţe, nevăzute aici ca atare, dar socotite în felul acesta în marele viitor.
„V-am spus aceste lucruri”, a zis El, „ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Hristos n-a fost nici înfrânt şi nici nu S-a descurajat, iar urmaşii Lui trebuie să dea dovadă de o credinţă tot atât de dăinuitoare ca a Lui. Ei trebuie să trăiască aşa cum a trăit El şi să lucreze aşa cum a lucrat El, pentru că depind de marele lor Maestru. Ei trebuie să aibă curaj, energie şi stăruinţă. Cu toate că drumul lor este barat de aparente imposibilităţi, ei trebuie să meargă înainte, prin harul Lui. În loc să se plângă de greutăţi, ei sunt chemaţi să le depăşească. Nu trebuie să se descurajeze de nimic, ci să nădăjduiască. Hristos i-a legat de tronul lui Dumnezeu prin lanţul de aur al neîntrecutei Sale iubiri. Planul Lui este ca ei să aibă cea mai înaltă influenţă din univers, care vine de la izvorul a toată puterea. Ei vor avea putere să se împotrivească răului, putere pe care nu o pot înfrânge nici pământul, nici moartea şi nici Locuinţa morţilor, putere care îi va face în stare să biruiască aşa cum a biruit Hristos.
Hristos doreşte ca ordinea cerului, planul ceresc de guvernare, armonia divină a cerului să se găsească şi în biserica Sa de pe pământ. În felul acesta, El va fi proslăvit în aleşii Săi. Soarele Neprihănirii va străluci astfel prin ei în lume cu o lumină clară. Hristos a dat bisericii Sale posibilităţi mari, ca să primească un tribut mare de slavă de la moştenirea Sa mântuită şi răscumpărată. El a revărsat asupra copiilor Săi însuşiri şi binecuvântări, pentru ca ei să reprezinte desăvârşirea Sa. Biserica, înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, este depozitara binecuvântărilor Sale, în care să se arate pe deplin şi desăvârşit bogăţiile milei, ale harului şi ale iubirii Sale. Hristos priveşte la poporul Său, în curăţia şi desăvârşirea lui, ca la răsplata umilinţei Sale şi un adaos la slava Sa – Hristos, marele Centru, de la care se revarsă toată slava.
Hristos Şi-a încheiat învăţăturile prin cuvinte puternice şi pline de nădejde. După aceea, Şi-a revărsat povara sufletului în rugăciune pentru ucenici. Înălţând privirile către cer, a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”
Hristos Îşi terminase lucrarea care-I fusese încredinţată. Îl proslăvise pe Dumnezeu pe pământ. Făcuse cunoscut numele Tatălui Său. Îi adunase pe aceia care aveau să continue lucrarea Lui între oameni. Şi a zis: „Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem Noi.” „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una… Eu în ei şi Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.”
Astfel, în limbajul Unuia care are putere dumnezeiască, Hristos a predat biserica Sa aleasă în braţele Tatălui. Ca un Mare-Preot consacrat, El mijloceşte pentru poporul Său. Ca un Păstor credincios, Îşi adună turma la umbra Celui Atotputernic, în adăpostul cel tare şi sigur. Îl aşteaptă ultima bătălie cu Satana şi merge să o întâmpine.