Iisus şi ucenicii Săi erau în drum către Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume şi legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învăţătura. Luna lumina strălucitor asupra unei viţe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Iisus a folosit-o ca simbol.
„Eu sunt adevărata Viţă”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de graţie, cedrul înalt sau stejarul puternic, Iisus a ales viţa, cu cârceii ei agăţători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul şi stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar viţa se agaţă de araci şi, în felul acesta, se înalţă către cer. Tot astfel şi Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. „De la Mine Însumi nu pot face nimic”, spusese El mai înainte (Ioan 5:30).
„Eu sunt adevărata Viţă.” Iudeii consideraseră întotdeauna viţa ca fiind planta cea mai nobilă şi un simbol a tot ce este puternic, minunat şi roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara făgăduită. Iudeii îşi întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Iisus a zis: „Eu sunt adevărata Viţă.” Să nu credeţi că datorită legăturii voastre cu Israel puteţi ajunge părtaşi la viaţa lui Dumnezeu şi moştenitori ai făgăduinţei Lui. Numai prin Mine se primeşte viaţa spirituală.
„Eu sunt adevărata Viţă şi Tatăl Meu este Vierul.” Părintele ceresc sădise această Viţă de soi bun pe dealurile Palestinei şi El Însuşi fusese Viticultorul. Mulţi erau atraşi de frumuseţea acestei Viţe şi recunoscuseră obârşia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, Iisus era ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Au luat Viţa, au zdrobit-o şi au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Stăpânul ceresc nu pierduse niciodată din vedere Viţa Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o şi a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viţă nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădiţele Viţei atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă Viţa cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi şi alte ramuri în Viţă. Din ele a ieşit rod. Roadele lor îmbelşugate au fost culese de trecători.
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărţit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiţă şi viţă, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în viţa cea vie şi apoi creşte în tulpină, legându-se fibră cu fibră şi nervură cu nervură. Viaţa viţei devine viaţa mlădiţei. Tot aşa şi sufletul care era mort în nelegiuiri şi păcate primeşte viaţă prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credinţa în El ca Mântuitor personal. Păcătosul îşi uneşte slăbiciunea lui cu tăria lui Hristos, goliciunea lui cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia lui cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească şi natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge să primească natura dumnezeiască. El este primit în Cel Preaiubit.
Această unire cu Hristos, odată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine.” Aceasta nu este o atingere întâmplătoare şi nici o legătură din când în când. Mlădiţa ajunge parte integrantă din viţă. Revărsarea de viaţă, de tărie şi putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic şi este neîntreruptă. Despărţită de viţă, mlădiţa nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Iisus, nu puteţi trăi despărţiţi de Mine. Viaţa pe care aţi primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteţi birui niciun păcat şi nu puteţi să vă împotriviţi niciunei ispite.
„Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui şi a trăi o viaţă de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om şi Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădiţa îşi trage neîntrerupt seva din viţa-de-vie, tot astfel şi noi trebuie să ne prindem de Iisus şi să primim de la El, prin credinţă, tăria şi desăvârşirea Lui de caracter.
Rădăcina îşi trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiţă. Tot aşa şi Hristos îi trimite fiecărui credincios putere spirituală. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este în pericol să se ofilească sau să se strice.
Viaţa viţei se va arăta prin rodul bogat de pe mlădiţe. „Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod, căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” Când trăim prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, se vor manifesta în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi niciuna.
„Tatăl Meu este Viticultorul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce rod, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu viţa, se poate să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creştere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, dar fără o unire adevărată cu El, prin credinţă. Oricine poate să intre în biserică prin mărturisire de credinţă, dar numai caracterul şi purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc rod, astfel de oameni sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărţiţi de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum e aceea reprezentată prin mlădiţa moartă. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard.”
„Şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţeşte ca să aducă şi mai mult rod.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Iisus, unul, care se asemăna cu mlădiţa uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioşie, Iisus le-a explicat ucenicilor scopul Viticultorului. Curăţirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu o inimă nepăsătoare. Unele mlădiţe se întind pe pământ – acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământeşti de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer şi să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzişul prea îmbelşugat, care atrage curentul de viaţă şi nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Stăpânul Viei taie tot ce a crescut nepotrivit şi este dăunător, pentru ca roadele să fie mai bogate şi mai abundente.
„Dacă aduceţi mult rod”, a zis Hristos, „prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”. Dumnezeu doreşte să manifeste prin tine sfinţenia, bunătatea şi mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce rod. El le spune să rămână în El. „Dacă rămâneţi în Mine”, zice El, „şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Hristos rămâne în urmaşii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său şi a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh şi viaţă. Primindu-le, primiţi viaţa Viţei. Voi trăiţi „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Viaţa lui Hristos ajunsă în voi dă naştere aceloraşi roade ca şi în El. Dacă trăiţi în Hristos, dacă vă alipiţi de Hristos, dacă sunteţi sprijiniţi de Hristos şi vă trageţi hrana din Hristos, veţi aduce roade ca Hristos.
Dorinţa cea mare pe care Hristos Şi-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii era ca ei să se iubească unii pe alţii aşa cum îi iubise El. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: „Vă poruncesc”, le repetase El adesea, „să vă iubiţi unii pe alţii”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniţi de idei şi îndemnuri noi, că trebuie să trăiască după principii noi; prin viaţa şi moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înţelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alţii avea un înţeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire şi de eforturi făcute cu jertfire de sine. În tot timpul cât Hristos a fost pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revărsa de la El în râuri nestăvilite. Toţi cei plini de Duhul Lui vor iubi aşa cum a iubit El. Acelaşi principiu care Îl îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna şi pe ei în legăturile lor unul cu altul.