Mângâietorul este numit „Duhul adevărului”. Lucrarea Lui este să definească şi să susţină adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere şi pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace şi mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii şi prin tradiţii mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Îşi supune poporul Său ales.
Descriindu-le lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle ucenicilor aceeaşi bucurie şi aceeaşi nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura pentru că putea să-i dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelşugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălţarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor faţă de puterea satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti. Doar Duhul face să aibă efect cele realizate de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaş de natura dumnezeiască. Hristos a dat Duhul Său cu putere divină, pentru ca toate înclinaţiile spre rău, moştenite şi cultivate, să poată fi biruite şi pentru a întipări caracterul Său în biserică.
Iisus a spus despre Duhul: „El Mă va proslăvi.” Mântuitorul venise pentru a-L proslăvi pe Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot astfel, Duhul trebuia să-L proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Său. În natura omenească trebuia să fie refăcut însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos impun desăvârşirea caracterului poporului Său.
„Când va veni El [Duhul adevărului], va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Predicarea Cuvântului nu va fi de niciun folos fără prezenţa continuă a Duhului Sfânt şi fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învăţător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conştiinţa şi va transforma viaţa numai atunci când este însoţit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoştinţă de toate poruncile şi făgăduinţele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădeşte adevărul în inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă să se zdrobească. Învăţătura, oricât de multă, şi avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Semănarea seminţei Evangheliei nu va avea succes decât atunci când seminţele sunt trezite la viaţă de roua cerului. După înălţarea lui Hristos la cer, înainte să fi fost scrisă vreo carte a Noului Testament, înainte să fi fost rostită vreo predică de vestire a Evangheliei, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecaţi în rugăciune. După aceea, vrăjmaşii lor au spus: „Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră” (Faptele apostolilor 5:28).
Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, şi făgăduinţa ne aparţine în aceeaşi măsură ca şi primilor ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduinţă, şi aceasta este dată condiţionat. Sunt mulţi care cred şi mărturisesc că au încredere în făgăduinţa Domnului. Ei vorbesc despre Hristos şi despre Duhul Sfânt şi, cu toate acestea, n-au niciun folos. Ei nu-şi supun sufletul pentru a fi îndrumat şi călăuzit de puterile cereşti. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său „şi voinţa, şi înfăptuirea după buna Lui plăcere” (Filipeni 2:13). Dar mulţi nu vor să se supună acestei acţiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelor care Îl caută cu umilinţă pe Dumnezeu, care urmează călăuzirea şi harul Său. Puterea lui Dumnezeu aşteaptă să fie cerută şi primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credinţă, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogăţiile harului lui Hristos, şi El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească.
În cuvântarea adresată ucenicilor, Iisus n-a făcut nicio aluzie dureroasă cu privire la suferinţele şi moartea Sa. Moştenirea pe care le-a lăsat-o era o moştenire de pace. El a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”
Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn de Paşte:
Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile, lăudaţi-L, toate popoarele!
Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi Şi credincioşia Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul!”
(Psalmii 117)
După cântare, au ieşit. Şi-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieşind pe poarta cetăţii spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Iisus a zis cu glas de adâncă întristare: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite»” (Matei 26:31). Ucenicii ascultau plini de întristare şi uimire. Şi-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea vieţii, mulţi au găsit prilej de poticnire şi au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioşi. Petru, vorbind în numele fraţilor săi, declarase credincioşie faţă de El. Mântuitorul spusese atunci: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac” (Ioan 6:70). În camera de sus, Iisus a spus că unul dintre cei doisprezece Îl va vinde şi că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toţi.
Petru a început să protesteze cu putere: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” În camera de sus, el spusese: „Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” Iisus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Şi a repetat avertizarea: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” „Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: «Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.» Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru” (Marcu 14:29-31). În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care ştia totul. Ei nu erau pregătiţi să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita, urmau să-şi dea seama de slăbiciunea lor.
Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar şi la închisoare şi la moarte, aşa se şi gândea să facă, dar el nu se cunoştea pe sine. În ascunzişurile inimii lui, erau elemente de răutate pe care împrejurările urmau să le scoată în evidenţă. Dacă el nu-şi dădea seama de pericolul în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veşnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine şi o siguranţă care urmau să copleşească până şi iubirea pentru Hristos. În experienţa lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate nerăstignite, un duh de nepăsare, un temperament nesfinţit şi o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitaţie la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine, ci să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilinţă, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-Şi apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileei, el a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14:30). Atunci Domnul Hristos Şi-a întins mâna ca să-l prindă. Tot aşa şi acum, dacă L-ar fi rugat pe Iisus: „Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simţea că nu era crezut, şi lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simţit jignit şi de aceea s-a încăpăţânat şi mai mult să se încreadă în sine.
Iisus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiaţi. El i-a asigurat că va sfărâma lanţurile mormântului şi că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. „După ce voi învia”, a spus El, „voi merge înaintea voastră în Galileea” (Matei 26:32). Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertaţi. După moartea şi învierea Sa, au ştiut că erau iertaţi şi scumpi inimii lui Hristos.