Cărarea sincerităţii şi cinstei nu este lipsită de piedici, dar, în fiecare greutate a vieții, noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune. Nu există suflet care să aibă putere fără să o fi primit de la Dumnezeu, iar izvorul de unde vine ea este deschis şi pentru cea mai slabă fiinţă omenească. „Orice veţi cere în Numele Meu”, a zis Iisus, „voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face”.
„În Numele Meu”, aşa i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În numele lui Hristos vor sta urmaşii Lui în faţa lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru ei, au şi ei valoare în faţa Domnului. Pentru că li se atribuie neprihănirea lui Hristos, sunt priviţi ca având preţ. Pentru numele lui Hristos, Domnul îi iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede în ei ticăloşia păcatului. El recunoaşte în ei asemănarea cu Fiul Său, în care ei cred.
Domnul este decepţionat când poporul Său se subapreciază. El doreşte ca aceia care sunt moştenirea Sa aleasă să se aprecieze după preţul pe care El l-a pus asupra lor. Dumnezeu i-a dorit, altfel nu L-ar fi trimis pe Fiul Său într-o misiune scump plătită pentru a-i răscumpăra. El are o lucrare pentru ei şi este foarte mulţumit când ei Îi adresează cele mai mari cereri, preamărind astfel numele Său. Ei pot să se aştepte la lucruri mari, dacă au credinţă în făgăduinţele Sale.
Dar rugăciunea în numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul Său, a manifesta spiritul Său şi a săvârşi lucrările Sale. Făgăduinţa Mântuitorului este condiţionată. „Dacă Mă iubiţi”, zice El, „veţi păzi poruncile Mele.” El îi mântuieşte pe oameni nu în păcat, ci din păcat, iar aceia care Îl iubesc îşi vor dovedi iubirea prin ascultare.
Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Şi, dacă noi consimţim, El Se va identifica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va lega inima şi mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voinţa înnobilată şi sfinţită îşi va găsi cea mai mare plăcere în a-L sluji. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos şi comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.
După cum Hristos a trăit Legea în natura omenească, tot astfel putem face şi noi, dacă ne vom sprijini pe Cel puternic. Dar nu trebuie să aruncăm asupra altora răspunderea în ceea ce priveşte datoria noastră, aşteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul ne va învăţa care ne este datoria tot atât de binevoitor cum îi învăţa şi pe alţii. Dacă venim la El în credinţă, ne va descoperi tainele Lui. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va apropia să aibă comuniune cu noi, aşa cum a avut pe vremuri cu Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă niciun lucru, de niciun fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu vor cunoaşte, după ce au înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă. Ei vor primi nu numai înţelepciune, ci şi putere. Li se va da putere să asculte şi să slujească, aşa cum a făgăduit Hristos. Tot ce I-a fost dat lui Hristos – „toate lucrurile” pentru a împlini nevoia oamenilor căzuţi – I-a fost dat în calitate de Căpetenie şi Reprezentant al neamului omenesc. „Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).
Înainte de a Se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai însemnat şi desăvârşit pe care să-l reverse asupra urmaşilor Săi, un dar care să le pună la îndemână izvoarele nesecate ale harului. „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne în voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14:16-18).
Duhul fusese şi mai înainte în lume. El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la începuturile lucrării de mântuire. Dar, câtă vreme Hristos fusese pe pământ, ucenicii nu doriseră alt ajutor. Numai când aveau să fie lipsiţi de prezenţa Lui aveau să simtă nevoia după Duhul, şi atunci El urma să vină.
Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc şi deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor al Său pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură la nivel personal cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar fi înălţat.
„Cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Iisus a citit viitorul ucenicilor Săi. El l-a văzut pe unul dus la eşafod, pe altul la cruce, pe altul exilat printre stâncile singuratice ale mării, pe alţii persecutaţi şi omorâţi. El i-a încurajat cu făgăduinţa că, în orice încercare, va fi cu ei. Făgăduinţa aceasta nu şi-a pierdut nimic din putere. Domnul ştie totul cu privire la slujitorii Săi credincioşi, care, pentru numele Lui, zac în închisoare sau sunt izgoniţi pe insule pustii. El îi mângâie prin prezenţa Sa. Când, din cauza adevărului, credinciosul se găseşte la bara tribunalelor nedrepte, Hristos este lângă el. Toate ocările care cad asupra lui cad asupra lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi întăreşte inima prin iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru numele Lui, Hristos zice: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1:18). Viaţa care se jertfeşte pentru Mine este păstrată pentru slava veşnică.
Oricând şi în orice loc, în toate întristările şi în toate necazurile, când perspectivele par întunecate şi viitorul plin de nesiguranţă, iar noi ne simţim fără putere şi singuri, Mângâietorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinţei. Împrejurările ne pot despărţi de orice prieten pământesc, dar nici împrejurările, nici depărtarea nu ne pot despărţi de Mângâietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află întotdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice şi să ne îmbărbăteze.
Nici de data aceasta ucenicii nu au înţeles cuvintele lui Hristos în sensul lor spiritual, şi Domnul le-a lămurit din nou înţelesul. El a zis că li Se va descoperi prin Duhul. „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile.” Nu veţi mai zice: Nu pot să înţeleg. Nu veţi mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos. Atunci veţi putea „pricepe împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:18,19).
Ucenicii aveau să fie martori ai vieţii şi ai lucrării lui Hristos. Prin cuvântul lor, Domnul trebuia să le vorbească tuturor oamenilor de pe pământ. Dar, din cauza umilinţei şi morţii lui Hristos, ei aveau să sufere o mare încercare şi dezamăgire. Pentru ca, după evenimentele acestea, cuvintele lor să poată fi fără greşeală, Iisus le-a făgăduit: Mângâietorul „vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.
„Mai am să vă spun multe lucruri”, a continuat El, „dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” Hristos le deschisese ucenicilor cărarea nesfârşită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu, şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le clarificase acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe dintre învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Iisus a văzut că nu prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese El. Iisus mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înţelese de ucenici. Şi lucrurile acestea urmau să le fie descoperite prin Duhul. El avea să le lumineze înţelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cereşti. „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Iisus, „are să vă călăuzească în tot adevărul.”