Ai terminat de citit capitolul 72 – „În amintirea Mea”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UZF7ARyxCj2VGrDi9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 73 – „Să nu vi se tulbure inima”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Privind la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască şi cu cea mai blândă simpatie, Hristos a zis: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El.” Iuda părăsise camera de sus şi Hristos era numai cu cei unsprezece. El Se pregătea să le vorbească despre apropiata Sa despărţire de ei, dar, înainte de a face aceasta, le-a arătat ţinta cea mare a lucrării Lui, pe care a avut-o întotdeauna înaintea Sa. Bucuria Lui era că toată umilinţa şi suferinţa Lui aveau să preamărească numele Tatălui. Către acest lucru a îndreptat Iisus mai întâi gândurile ucenicilor.
Apoi, apelându-i prin cuvântul plin de iubire „copilaşilor”, le-a zis: „Mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum.”
Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit aceasta. Teama a pus stăpânire pe ei. Ei s-au strâns lângă Mântuitorul. Stăpânul şi Domnul lor, iubitul lor Învăţător şi Prieten, le era mai scump decât viaţa. La El căutaseră ajutor în toate necazurile lor şi mângâiere în întristările şi descurajările lor. Acum avea să-i lase – rămâneau ca o grupă singuratică şi neajutorată. Presimţirile care le umpleau inimile erau întunecate.
Dar cuvintele adresate lor de Mântuitorul erau pline de speranță. El ştia că urmau să fie asaltaţi de vrăjmaşul şi că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsaţi de greutăţi. De aceea, le-a îndreptat atenţia de la „lucrurile care se văd” la „cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4:18). El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc.
„Să nu vi se tulbure inima”, a zis El. „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” În lume am venit pentru binele vostru. Lucrez acum pentru voi. Chiar dacă plec de aici, tot pentru binele vostru voi lucra, cu toată sârguinţa. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă, pentru ca voi să credeţi. Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Plecarea Sa nu însemna despărţire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, să vină iarăşi şi să-i primească la Sine. În timp ce clădea locaşuri pentru ei, ucenicii urmau să îşi dezvolte caractere asemănătoare celui ceresc.
Ucenicii erau încă nedumeriţi. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis: „«Doamne, nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?» Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte şi L-aţi şi văzut.»”
Nu sunt multe căi către cer. Nu se poate ca fiecare să-şi aleagă drumul său. Hristos zice: „Eu sunt Calea… Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Chiar de atunci de când s-a predicat întâi Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânţa femeii va sfărâma capul şarpelui, Hristos a fost înălţat ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. El a fost calea pe când trăia Adam, când Abel I-a înfăţişat lui Dumnezeu sângele mielului înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin care au fost mântuiţi patriarhii şi profeţii. El este singura cale pe care putem ajunge la Dumnezeu.
„Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de-acum încolo Îl veţi cunoaşte şi L-aţi şi văzut.” Dar nici acum ucenicii n-au înţeles. „Doamne, arată-ne pe Tatăl”, a exclamat Filip, „şi ne este de ajuns!”
Uimit de nepriceperea lui, Hristos a întrebat cu o dureroasă surprindere: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” Este cu putinţă să nu-L vezi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? „Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” Domnul Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu când a devenit om. Cu toate că Se umilise, luând chip de om, El Îşi păstrase natura divină. Numai Hristos putea să-L reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii avuseseră privilegiul să privească această reprezentare timp de peste trei ani.
„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.” Credinţa lor se putea sprijini pe dovada dată de lucrările lui Hristos, lucrări pe care niciun om nu le-ar fi putut face vreodată de la sine. Lucrările lui Hristos mărturiseau despre dumnezeirea Lui. Prin El, Tatăl li Se descoperise oamenilor.
Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală dintre Tatăl şi Fiul, credinţa nu i-ar fi părăsit atunci când au văzut suferinţa şi moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să piară. Hristos căuta să-i conducă de la starea lor de credinţă slabă la experienţa pe care ar fi câştigat-o, dacă şi-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce era El – Dumnezeu în trup omenesc. El dorea ca ei să-şi dea seama că trebuie să fie conduşi la Dumnezeu prin credinţă, iar aceasta să rămână ancorată în El. Cu câtă râvnă şi stăruinţă a căutat Mântuitorul nostru plin de milă să-i pregătească pe ucenici pentru furtuna de ispite care urma să se abată curând asupra lor! Ar fi dorit ca ei să fie ascunşi cu El în Dumnezeu.
Când Hristos spunea aceste cuvinte, slava lui Dumnezeu strălucea pe faţa Sa şi toţi cei prezenţi simţeau o teamă sfântă când ascultau cu atenţia încordată cuvintele Lui. Inima lor era atrasă şi mai puternic spre El şi, în timp ce erau atraşi cu o iubire mai mare către Hristos, erau atraşi şi unul către altul. Simţeau că atât cerul era foarte aproape şi că vorbele pe care le ascultau erau o solie pentru ei de la Părintele ceresc.
„Adevărat, adevărat vă spun”, a continuat Hristos, „că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu”. Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înţeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu natura omenească. El a venit în lume ca să arate slava lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie înălţat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu Se descoperea în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Iisus n-a dat pe faţă însuşiri şi nu S-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă, prin credinţa în El. Toţi urmaşii Lui pot avea natura Lui omenească desăvârşită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El.
„Va face lucrări şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” Prin aceasta, Hristos nu voia să spună că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa, dar că va fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârşirea de minuni, ci la tot ceea ce urma să aibă loc sub lucrarea Duhului Sfânt.
După înălţarea Domnului, ucenicii şi-au dat seama de împlinirea făgăduinţei Sale. Scenele răstignirii, învierii şi înălţării lui Hristos erau pentru ei realităţi vii. Ei au văzut că profeţiile s-au împlinit aşa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile şi au primit învăţătura lor cu o credinţă şi o siguranţă necunoscute mai înainte. Ştiau că Învăţătorul lor divin era exact ceea ce pretinsese că este. În timp ce îşi povesteau experienţele şi slăveau iubirea lui Dumnezeu, inimile oamenilor erau înduioşate şi supuse, iar mulţimile credeau în Iisus.
Făgăduinţa dată de Iisus ucenicilor este o făgăduinţă pentru biserica Sa, până la sfârşitul timpului. Dumnezeu n-a intenţionat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea oamenilor să aibă urmări neînsemnate. Toţi aceia care merg la lucru încrezători, nu în ceea ce pot face ei singuri, ci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru ei şi prin ei, cu siguranţă vor simţi împlinirea făgăduinţei Sale: „Cine crede în Mine... va face alte lucrări şi mai mari decât acestea”, declară El, „pentru că Eu Mă duc la Tatăl”.
Până în clipa aceea, ucenicii nu cunoscuseră puterea şi posibilităţile nemărginite ale Mântuitorului lor. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu” (Ioan 16:24). El le-a explicat că secretul succesului lor va depinde de cererea puterii şi a harului în numele Său. El urma să fie prezent înaintea Tatălui pentru a face cereri în numele lor. Rugăciunea închinătorului umil avea să fie prezentată de El ca fiind rugăciunea Sa în beneficiul acelei fiinţe. Orice rugăciune sinceră se aude în cer. Poate că nu este exprimată curgător, dar, dacă este făcută cu toată inima, rugăciunea se va înălţa spre sanctuarul în care slujeşte Hristos şi El o va înfăţişa Tatălui fără niciun cuvânt stângaci sau bâlbâit, ci înfrumuseţată şi plăcută prin parfumul desăvârşirii Lui.