Exemplul lui Hristos nu îngăduie ca cineva să fie exclus de la masa Domnului. Este adevărat că păcatul cunoscut îl exclude pe păcătos. Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt (1 Corinteni 5:11). Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie să judece. Dumnezeu n-a lăsat în seama oamenilor să spună cine poate să ia parte la asemenea ocazii. Pentru că cine poate să citească inimile? Cine poate deosebi grâul de neghină? „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.” Deoarece „oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului”. „Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1 Corinteni 11:27-29).
Când credincioşii se adună să serbeze sfintele rânduieli, sunt de faţă soli nevăzuţi de ochii omeneşti. În adunare poate să fie un Iuda şi, în cazul acesta, sunt acolo soli de la domnul întunericului, deoarece ei îi însoţesc pe toţi aceia care nu se lasă conduşi de Duhul Sfânt. Îngeri cereşti sunt şi ei de faţă. Aceşti vizitatori nevăzuţi sunt prezenţi în orice ocazie de felul acesta. Pot veni în adunare oameni care nu sunt cu toată inima slujitori ai adevărului şi ai sfinţeniei, dar care ar dori să ia parte la actul sfânt. Lor nu trebuie să li se spună că nu au voie. Sunt de faţă martori care erau şi atunci când Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor şi ale lui Iuda. Ochi mai presus de cei omeneşti privesc scena.
Hristos este prezent prin Duhul Său cel Sfânt pentru a pune sigiliul asupra întocmirilor Sale. El este acolo pentru a convinge şi înduioşa inima. Lui nu-I scapă niciun gând de întristare. El îi aşteaptă pe cei pocăiţi şi cu inima zdrobită. Totul este pregătit pentru primirea unui astfel de suflet. Acela care a spălat picioarele lui Iuda doreşte să spele orice inimă de întinarea păcatului.
Nimeni nu trebuie să se retragă de la împărtăşire pentru că sunt de faţă persoane nevrednice. Se cere de la fiecare ucenic să participe în mod public şi să mărturisească în felul acesta că Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal. Tocmai în aceste întocmiri ale Sale, Hristos Se întâlneşte cu poporul Său şi îi dă puteri prin prezenţa Sa. Se poate ca mâini şi inimi întinate să servească Cina, totuşi Hristos Însuşi îi serveşte pe copiii Săi. Toţi cei care vin cu credinţă la El vor fi foarte mult binecuvântaţi. Toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii dumnezeieşti vor pierde. Despre ei se poate spune foarte bine: „Voi nu sunteţi cu toţii curaţi.”
Împărţind cu ucenicii pâinea şi vinul, Hristos S-a obligat să le fie Răscumpărător. El le-a încredinţat Noul Legământ, prin care toţi cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos. Prin acest legământ, primesc orice binecuvântare pe care cerul o poate da pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuie să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită, adusă pentru fiecare ca o parte din marele întreg al neamului omenesc decăzut.
Dar serviciul de împărtăşire nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul lui. Când ucenicii Domnului se adună în jurul mesei Sale, nu trebuie să-şi amintească de slăbiciunile lor, nici să le deplângă. Nu trebuie să se ocupe de experienţele lor religioase trecute, fie că acestea sunt înălţătoare, fie că sunt descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînţelegerile cu fraţii lor. Serviciul pregătitor a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînţelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-şi deschidă sufletul în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima curăţită prin sângele scump al lui Hristos, în deplină cunoştinţă a prezenţei Lui, deşi nevăzut, ei urmează să audă cuvintele: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27).
Domnul nostru zice: Când eşti convins de păcat, adu-ţi aminte că Eu am murit pentru tine. Când eşti urmărit, persecutat şi întristat pentru numele Meu şi pentru Evanghelie, adu-ţi aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viaţa. Când îndatoririle tale îţi par prea aspre şi dureroase şi poverile prea greu de purtat, adu-ţi aminte că pentru tine am purtat crucea, dispreţuind ruşinea. Când inima ta se strânge de teama celor ce-i stau în faţă, aminteşte-ţi că Răscumpărătorul tău trăieşte, ca să mijlocească pentru tine.
Serviciul de împărtăşire arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost destinat să ţină vie în mintea ucenicilor tocmai această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Lui, îşi reaminteau cum „El a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: «Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.»” În necazul lor, ei au găsit mângâiere în speranţa că El va reveni. Nepreţuit a fost pentru ei gândul: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră. Hristos a instituit acest serviciu divin pentru ca el să ne poată vorbi despre iubirea lui Dumnezeu care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate fi nicio unire între sufletele noastre şi Dumnezeu, decât prin Hristos. Iubirea şi unirea dintre fraţi trebuie să fie întărite şi făcute veşnice prin iubirea lui Iisus. Şi, pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră nu era de ajuns nimic altceva decât moartea lui Hristos. Numai prin faptul că El a murit putem noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem credinţa.
Orânduielile care scot la iveală umilinţa şi suferinţa Domnului nostru sunt socotite prea mult ca forme. Ele au fost instituite cu un scop. Simţurile noastre trebuie să fie înviorate ca să ne putem da seama de taina evlaviei. Toţi au privilegiul să înţeleagă, mai mult decât o fac, suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos. „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, aşa a fost înălţat şi Fiul omului, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14,15). Trebuie să privim la crucea de pe Golgota, pe care stă Mântuitorul muribund. Interesele noastre veşnice cer să ne dovedim credinţa în Hristos.
Domnul nostru a zis: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă… Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură” (Ioan 6:53-55). Lucrul acesta este adevărat şi pentru viaţa noastră fizică. Datorăm chiar şi viaţa aceasta pământească morţii lui Hristos. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi sângele lui Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindeşte în fiecare izvor de apă. Toate acestea le-a spus Iisus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă e un act sfânt.
Şi cu atât mai bine putem să aplicăm cuvintele lui Hristos asupra naturii noastre spirituale. El spune: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică.” Numai când primim viaţa, aşa cum s-a dăruit pe crucea de pe Golgota, putem să trăim viaţa de sfinţenie. Şi primim această viaţă primind Cuvântul Său şi făcând lucrurile pe care El le-a poruncit. În felul acesta, ajungem una cu El. „Cine mănâncă trupul Meu”, zice El, „şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine” (Ioan 6:54,56,57). La sfânta împărtăşire, se aplică textul acesta în chip deosebit. Când, prin credinţă, contemplăm jertfa cea mare a Domnului nostru, sufletul asimilează viaţa spirituală a lui Hristos. Sufletul acesta va primi putere spirituală din orice împărtăşire. Slujba aceasta stabileşte o legătură vie, prin care credinciosul este legat de Hristos şi, în felul acesta, este legat de Tatăl. Într-un sens deosebit, ea formează o legătură între fiinţele omeneşti dependente şi Dumnezeu, Cel de care depinde viaţa lor.
Când primim pâinea şi vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos şi sângele Lui vărsat, în imaginaţie, trăim scena împărtăşirii din camera de sus. Ni se pare că trecem şi noi prin grădina sfinţită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem şi noi martori la lupta prin care s-a câştigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi.
Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine măreţia şi însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră şi gândul despre Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte. În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu şi pentru Miel; mândria şi adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota.
Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălţat în gând, curăţit în inimă şi transformat în caracter. El va merge în lume spre a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuşi vorbirea apostolului, când a zis: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!” (Galateni 6:14).