Ai terminat de citit capitolul 71 – Un serv al servilor, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/2MreAKL9iQqoNp5J9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 72 – „În amintirea Mea”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine și, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.» Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: «Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.» Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:23-26).
Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme şi cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri şi ceremonii care, de patru mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paştele cu ucenicii, a instituit în locul acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea naţională a iudeilor trebuia să fie desfiinţată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmaşii Lui în toate ţările, în toate timpurile.
Paştele fusese rânduit ca amintire a eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu dăduse îndrumarea ca, în fiecare an, atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri, să li se povestească din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata eliberare urma să se păstreze vie în amintirea tuturor. Orânduirea Cinei Domnului a fost dată pentru a comemora marea eliberare săvârşită prin moartea Domnului Hristos. Această orânduire trebuie să se serbeze până la a doua Sa venire în slavă şi putere. Ea este mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui lucrare făcută pentru noi.
Când au fost eliberaţi din Egipt, copiii lui Israel au mâncat Paştele stând în picioare, având mijlocul încins şi toiegele în mâini, gata de drum. Felul în care ei serbau această orânduire reflecta starea lor, deoarece ei urmau să fie izgoniţi din ţara Egiptului şi să înceapă călătoria grea şi chinuitoare prin pustie. Dar, pe vremea lui Hristos, lucrurile se schimbaseră. De-acum, ei nu mai urmau să fie izgoniţi dintr-o ţară străină, ci locuiau în ţara lor. Potrivit cu posibilitatea de odihnă ce li se dăduse, oamenii participau la Paşte într-o poziţie diferită. În jurul mesei erau aşezate paturi, iar oaspeţii erau întinşi, sprijinindu-se pe mâna stângă, iar dreapta o aveau liberă pentru a mânca. În poziţia aceasta, un mesean putea să-şi aşeze capul pe pieptul celui care se găsea alături de el, iar picioarele, ajungând la marginea patului, puteau fi spălate de cineva care trecea pe dinafara cercului.
Hristos era încă la masa pe care fusese aşezată cina pascală. Pâinile nedospite, folosite la Paşte, erau în faţa Lui. Vinul pascal nefermentat era pe masă. Hristos foloseşte aceste simboluri pentru a reprezenta jertfa Sa fără pată. Niciun lucru stricat prin fermentare, simbolul păcatului şi al morţii, nu putea să reprezinte „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19).
„Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.» Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu.»”
Iuda, trădătorul, era de faţă la serviciul sfânt. El a primit de la Iisus simbolurile trupului Său frânt şi sângelui Său vărsat. El a auzit: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Şi cum stătea acolo, chiar în faţa Mielului lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui întunecate şi nutrea gânduri încăpăţânate, de răzbunare.
Cu prilejul spălării picioarelor, Hristos dăduse dovezi convingătoare că înţelesese caracterul lui Iuda. „Voi nu sunteţi toţi curaţi” (Ioan 13:11), spusese El. Cuvintele acestea l-au convins pe falsul discipol că Hristos îi citise tainele inimii. De data aceasta, Hristos a vorbit mai clar. În timp ce ei erau aşezaţi la masă, El a zis privind spre ucenicii Săi: „Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: «Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.»”
Nici de data aceasta ucenicii nu l-au bănuit pe Iuda. Dar au văzut că Hristos era foarte tulburat. Un nor de tristeţe s-a aşezat asupra lor, ca un fel de presimţire a unei îngrozitoare nenorociri, a cărei natură n-o înţelegeau. În timp ce mâncau în tăcere, Iisus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Auzind aceste cuvinte, au fost cuprinşi de uimire şi întristare. Nu înţelegeau cum L-ar fi putut trăda unul dintre ei pe Învăţătorul divin. Din ce cauză să-L trădeze? Şi cui? Inima cui putea să dea naştere unui asemenea plan? Desigur că nu putea fi unul dintre cei doisprezece, care avuseseră privilegiul, mai mult decât ceilalţi, de a asculta învăţăturile Lui, care se împărtăşiseră de minunata Lui iubire şi faţă de care El arătase atâta bunătate, aducându-i într-o comuniune atât de strânsă cu El!
Dându-şi seama de însemnătatea cuvintelor Lui şi amintindu-şi că El spusese întotdeauna adevărul, au fost cuprinşi de teamă şi neîncredere. Au început să-şi cerceteze inimile, ca să vadă dacă nu aveau vreun gând împotriva Învăţătorului lor. Cu cea mai chinuitoare emoţie, au întrebat unul după altul: „Doamne, sunt eu?” Dar Iuda stătea tăcut. Ioan, profund tulburat, în cele din urmă a întrebat: „Doamne, cine este?” Şi Iisus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Ucenicii îşi cercetaseră îndeaproape feţele unii altora în timp ce întrebau: „Nu cumva sunt eu?” Şi tăcerea lui Iuda atrăsese toate privirile asupra lui. În încurcătura de întrebări şi expresii de uimire, Iuda nu auzise cuvintele prin care Iisus răspunsese la întrebarea lui Ioan. Dar acum, pentru a scăpa de privirile cercetătoare ale ucenicilor, a întrebat şi el, cum făcuseră ceilalţi: „Doamne, sunt eu?” Iisus i-a răspuns cu gravitate: „Tu eşti.”
Surprins şi încurcat de demascarea planului, Iuda s-a ridicat în grabă şi a părăsit camera. „Iisus i-a zis: «Ce ai să faci, fă repede.» Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte.” Era într-adevăr noapte pentru trădător atunci când a plecat de la Hristos, în întunericul de afară.
Până să facă pasul acesta, Iuda a mai avut posibilitatea pocăinţei. Dar, când a plecat din faţa Domnului său şi de lângă cei care erau ucenici împreună cu el, hotărârea definitivă fusese luată. El trecuse hotarul acestei ultime posibilităţi.
Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Iisus în purtarea Lui cu acest suflet ispitit. Nu a fost lăsat nefăcut nimic din ceea ce l-ar fi putut salva pe Iuda. După ce Iuda se angajase de două ori să-L trădeze pe Domnul său, Iisus i-a dat încă o ocazie să se pocăiască. Citind planul tainic din inima vânzătorului Său, Hristos i-a dat lui Iuda ultima dovadă convingătoare despre divinitatea Lui. Aceasta a fost pentru falsul ucenic ultima chemare la pocăinţă. Nu a fost cruţat niciun apel pe care inima de Dumnezeu-om îl putea face. Valurile milei, aruncate înapoi de îngâmfarea încăpăţânată, se întorceau ca un flux şi mai puternic de iubire copleşitoare. Cu toate că a fost surprins şi alarmat pentru că i s-a descoperit vinovăţia, Iuda a devenit şi mai hotărât. De la Cina sfântă a plecat să își ducă trădarea până la capăt.
Rostind vaiul asupra lui Iuda, Hristos avusese încă un gând plin de milă faţă de ucenici. El le-a dat în felul acesta dovada cea mai mare a mesianităţii Sale. „Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple”, a zis El, „pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că Eu sunt.” Dacă Iisus ar fi tăcut, lăsând să se înţeleagă că nu ştie ce avea să I se întâmple, ucenicii ar fi putut crede că Învăţătorul lor nu are prevedere dumnezeiască şi a fost surprins şi trădat în mâinile gloatei ucigaşe. Cu un an înainte, Iisus le spusese ucenicilor că a ales doisprezece şi că unul era diavol. Acum, cuvintele Lui către Iuda, arătând că trădarea acestuia Îi era pe deplin cunoscută, urmau să-i întărească în credinţă pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos în timpul umilinţei Lui. Iar când Iuda trebuia să ajungă la groaznicul lui sfârşit, ei urmau să-şi reamintească de vaiul pe care Iisus îl pronunţase asupra trădătorului.
Dar Mântuitorul mai avea un scop. El nu-Şi retrăsese harul de la acela pe care-l ştia că este un trădător. Ucenicii nu înţeleseseră cuvintele Lui, când El spusese la spălarea picioarelor: „Voi nu sunteţi toţi curaţi” şi nici atunci când, fiind la masă, El declarase: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” (Ioan 13:11,18). Dar, după aceea, când au înţeles sensul acestor cuvinte, ucenicii au avut ocazia să mediteze la răbdarea şi harul lui Dumnezeu faţă de cel ce greşise atât de mult.
Deşi îl cunoscuse pe Iuda de la început, Iisus i-a spălat picioarele, iar trădătorul avusese privilegiul de a se uni cu Hristos prin împărtăşirea la actul sfânt. Un Mântuitor îndelung răbdător a folosit orice mijloc de a-l atrage pe păcătos ca să-l primească, să-l facă să se pocăiască şi să fie curăţit de pângărirea păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când presupunem despre cineva că este în rătăcire şi păcat, nu trebuie să ne despărţim de el. Nu trebuie ca, printr-o nepăsătoare despărţire, să-l lăsăm pradă ispitei sau să-l izgonim pe câmpul de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui Hristos. Datorită faptului că ucenicii erau rătăciţi şi plini de greşeli, El le-a spălat picioarele şi, în felul acesta, toţi, în afară de unul dintre cei doisprezece, au fost aduşi la pocăinţă.