- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Visul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Qxn1FvAnEDkyskir8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Mila.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit pe un om din Cirene, numit Simon…
Matei 27:32
Străzile Ierusalimului sunt ticsite de gloata care se frământă entuziasmată. Spre străzile înalte ale mahalalei se ridică un val de lănci, steaguri, eșarfe, turbane și voaluri. De-a lungul drumului, ferestre, balcoane, acoperișuri și chiar cele mai abrupte trepte ale scărilor care duc spre acoperișurile caselor se înțeasă de curioși.
Uneori, panta devine îngustă și urcă ascunsă sub bolți întunecate și umede, cu miros greu de urină, unde cerșetori și prădători se luptă pentru a scormoni în gunoaie. Afară, în zonele unde strălucește cu putere soarele de amiază, pereții proaspăt văruiți te orbesc.
Simon se întoarce de la câmpurile sale, mergând grăbit pe scurtături și pe ulițe. După un colț, se pomenește dintr-odată pe un drum – pe care mai târziu îl vor numi „Via Dolorosa” – închis de cortegiul care îi însoțește pe niște condamnați la locul execuției. Din toate părțile, mulțimi ațâțate se îndreaptă cu grămada spre stradă, luptându-se să vadă de aproape trecerea condamnaților.
Câmpeanul vrea să evite cortegiul, dar nu poate. Mulțimea îl lovește, îl împinge, manifestând o satisfacție răutăcioasă în fața spectacolului din preajma execuției. Dintr-odată, mugește aproape de el cornul răsucit al crainicului. Tobele romane răpăie peste strigătele gloatei, iar ecoul lor răsună din dalele ce vuiesc sub pașii soldaților care urmează să fie călăi.
După ei, vin condamnații cu buștenii pe spate. Sunt trei. Vor fi răstigniți. Și nu există nicio îndoială, toată lumea spune lucrul acesta: unul dintre ei este Nazarineanul, Cel care tocmai a căzut la pământ sub greutatea crucii Sale.
Un centurion călare conduce operațiunile. În fața fiecărui condamnat, un soldat arborează un prapur unde sunt trecute numele crimelor de care este acuzat. Simon încearcă să citească sentința care Îl condamnă pe Omul care zace epuizat pe pavaj. Este scrisă în trei limbi și în toate scrie același lucru: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”. Ciudat titlu pentru o cauză neobișnuită.
Galileeanul Se ridică pe dalele uzate, alunecoase din pricina sângelui și a excrementelor; încearcă să ridice bușteanul, dar nu poate. Din nou I-l pun pe umeri, dar iarăși cade la pământ. Epuizat de tortura fizică și de suferința morală, în urma unei nopți atroce, împins dintr-o parte într-alta, pălmuit în fața lui Ana, jignit de Caiafa, ridiculizat în palatul lui Irod, biciuit din porunca lui Pilat. Cum va putea duce pe umerii Săi, doar carne vie, o astfel de greutate până la locul execuției?
Simon știe că purtarea crucii după biciuire este o încercare atât de groaznică, încât mulți nu reușesc s-o depășească. Sunt cei care mor pe drum. Nemaiputând să se ridice, muribunzi, sunt răpuși chiar acolo în bătaie și lovituri de picioare sau de lance. Este clar că acest Om nu va putea să-Și poarte singur crucea.
Deodată, soldatul care conduce cohorta arată cu sabia spre omul venit de la câmp și îi strigă în mijlocul blestemelor și al batjocurilor:
— Tu, care ești puternic! Vino și dovedește-o! Puneți-l pe el să poarte crucea!
Doi soldați ridică bușteanul și îl pun fără menajamente pe spatele cireneanului, fără ca acesta să poată face ceva pentru a scăpa din mâinile lor. Este un agricultor. Se vede că se întoarce de la câmp, cu coșnița de unelte încă pe umăr și, în această zonă ocupată, imperiul a autorizat armata să le impună lucrătorilor contribuții apăsătoare. Printre alte servituți, este una care permite armatei să-i oblige pe agricultori să le transporte bagajul pe distanța de o milă. Simon nu se poate opune ordinelor legale ale unui ofițer al armatei. Un alt factor acționează împotriva lui și anume faptul că pielea lui întunecată îl trădează, de la prima ochire, ca fiind străin și, pe deasupra, african.
Dar există un alt detaliu care, fără îndoială, se adaugă celorlalte: Simon se află lângă Condamnatul căzut și inima lui îi dictează o manifestare viscerală de simpatie față de Cel osândit. Centurionul vede strălucind în ochii lui acea privire plină de milă și profită de gestul său pentru a termina cât mai curând posibil sarcina sa neplăcută, fără a fi nevoit să caute mai departe.
În mijlocul batjocurii și râsului soldaților, cireneanul se adaptează așa cum poate la crucea care a fost pusă asupra lui, în fața ușurării pline de lașitate a celor prezenți. Lemnul, pe cât de aspru, pe atât de greu, este impregnat de sudoare și de sânge. Este dificil de ținut.
Cu pas împleticit, Simon Îl urmează îndeaproape pe Rabin, având grijă să nu-I atingă cu capetele lemnului rănile de pe spate, sfâșiat la fel ca și haina și care lasă în urmă o dâră de sânge.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
În timp ce se apleacă într-o parte ca să-L privească, Nazarineanul îi zâmbește. Emoționat de afecțiunea acelei priviri, Simon primește dintr-odată curajul de care are nevoie pentru a purta crucea cu îndrăzneală, în acea oră cumplită, în care totul pare să se întoarcă împotriva lui.
Pe drumul durerii, Învățătorul înaintează încet, după ceilalți doi condamnați, pe străzile care duc de la pretoriu la Calvar. Simon din Cirene merge în spatele Lui, la pas cu El, în tăcere, pe urmele-I însângerate, sub ocările și insultele mulțimii insensibile.
Doar câtorva femei le este milă de Isus și plâng când El trece. Le-a binecuvântat copiii, le-a vindecat bolnavii și le-a reunificat casele. Și acum le spune: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri.
Și Îi este milă de durerea care le așteaptă în iminenta distrugere a Ierusalimului. Cum poate să Se gândească acest Om la alții, când se află la un pas de moarte? Cum poate acest Profet neobișnuit să facă abstracție de soarta care Îl așteaptă în câteva clipe și să Se îngrijoreze de suferința de peste câțiva ani a acestor femei?
Nazarineanul continuă clătinându-Se, dar demn, cu prestanța unui rege. Simon Îi observă haina fără cusătură, sfâșiată și pătată de sânge, purtând încă urmele scuipatului soldaților. Ar fi putut să garanteze că parfumul neobișnuit pe care îl degajă este de nard.
Drumul care urcă la Calvar, îngust și aglomerat, nu este foarte lung, dar pentru cei condamnați pare de nesfârșit. Simon din Cirene are timp să se gândească la sfârșitul tragic al acestui Învățător pe care fiii lui Îl adoră și despre care îi vorbesc cu devotament. După cum își închipuie, ei se află prin mulțime, urmându-L cu ochii plini de lacrimi, uimiți și plini de admirație, rugându-se în inima lor ca dragostea lui Isus să-l atingă și pe tatăl lor.
Ideea aceea ciudată despre care vorbeau fiii lui, de „a lua crucea și a-L urma pe Isus”, lucru care nu însemna nimic pentru el mai înainte, capătă acum un sens foarte concret. Pentru că nu mai trebuie să decidă: fără să-și fi propus, Îl urmează deja pe Isus la propriu, purtându-I crucea și mergând pe urmele Lui.
Fiind de față la ororile răstignirii, ascultând cuvintele Omului executat pe cruce și fiind martor la modul incredibil în care Și-a iertat călăii, Simon simte că în adâncul sufletul său se naște o nouă experiență spirituală, care îl determină să ia decizia curajoasă de a trece de partea tânărului Învățător și de a-L urma ca și fii săi. Dacă în vinerea aceasta Simon poartă crucea lui Isus fiind obligat, dar din acest moment o va purta cu el de bunăvoie și definitiv.
Această întâlnire decisivă îi transformă viața. Un moment agonizant de încercare se dovedește a fi un timp de har pentru Simon din Cirene.
Viața noastră este jalonată de întâlniri neașteptate cu diverse „cruci”, sub formă de accidente, boli, eșecuri, trădări. În aceeași zi, trei bărbați se ciocnesc de crucea lui Isus, cu rezultate diferite: Pilat consimte să ordone crucea; Baraba scapă de crucea pe care ar fi trebuit să o poarte; Simon o poartă.
Aceste ipostaze de viață, oricât de îndepărtate ne-ar părea, au ceva în comun cu ale noastre. Asemenea procuratorului, îi putem împinge pe alții pe cruce, chiar și în mod neintenționat. Asemenea tâlharului, poate că vom scăpa într-o zi de o cruce care ne fusese destinată (Baraba știa că era a lui crucea pe care a murit Isus). Asemenea lui Simon din Cirene, suntem chemați uneori să purtăm crucea altcuiva și să-L urmăm pe Hristos.
Cum vom înfrunta „crucile” noastre?
Există unele care ne îndepărtează de Dumnezeu și altele care ne apropie de El. Depinde de deciziile noastre. Purtarea unei „cruci” impuse este întotdeauna un proces dificil: este nevoie de mult curaj, chiar și de un mare sacrificiu, iar natura noastră omenească se revoltă împotriva oricărei impuneri.
Spre deosebire de Simon, nouă ne este greu uneori să ne purtăm crucea și este Isus Cel care ne ajută. De aceea ne invită: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.”
O experiență de viață decisivă și pentru noi, aceea de a ne lua crucea, de a ne duce povara la Isus și, cu puterea pe care El ne-o dă, de a-L urma pe „Calea Crucii, care este întotdeauna [...] cărarea mai lungă sau mai scurtă a unei vieți omenești”.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Mila, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/2yFdM5a5cHrDfxup7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Făgăduința.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!
Luca 23:42
Golgota, sau „Muntele Căpățânii”, este o colină pietroasă, la fel ca toate celelalte care se află împrejurul Ierusalimului, tocită și costelivă, care se prelungește spre ținuturile înalte, într-o pustietate de roci maronii și de tufișuri încâlcite în care se ascund vipere și peste care plutesc stoluri sinistre de păsări necrofage, asidui meseni ai cadavrelor celor executați.
În acest loc fatidic sunt răstigniți trei condamnați care se zvârcolesc urlând de durere, în timp ce sunt țintuiți în mod brutal pe lemn, de mâini și de picioare. Agonia lor chinuitoare a început rău, agravată de graba instigatorilor. Soldații se grăbesc să-și termine sarcina macabră în mijlocul strigătelor și al batjocurilor. Loviturile ciocanelor asupra cuielor îi sperie pe copii și îi alungă chiar și pe corbi.
Cu fiecare lovitură de ciocan se întețește vacarmul gloatei care se îmbulzește, stăvilită cu greu de soldați, revărsându-și furia împotriva victimelor, ca și cum ar dori să le agraveze chinurile cu aversiunea lor. Strigătul se dezlănțuie într-un răcnet la fiecare lovitură și se intensifică la fiecare urlet al celor executați.
În mijlocul țipetelor și al blestemelor, un tâlhar anonim este pironit pe cruce. Dar el nu blestemă așa cum o face celălalt. Mina lui taciturnă ne surprinde. Nu știm cum îl cheamă nici pe el, nici pe camaradul său de fărădelegi. Nu cunoaștem nimic despre viața lui. Nu știm ce vârstă avea, nici cum arăta, nimic despre orașul sau familia lui. Nu avem nicio informație despre el, nici despre crimele pentru care a fost condamnat la moarte.
Nimic nu pare să indice diferențe importante între cei doi condamnați care se află de o parte și de alta a Învățătorului. În principiu, nimic nu arată că unul este „rău”, iar celălalt, „bun”, deoarece amândoi încep prin a-L insulta pe Isus.
Sub un cer întunecat și distant, acoperit de nori amenințători, mulțimea ațâțată se înghesuie încă un pas spre cele trei cruci. Pentru că acum este rândul lui Isus din Nazaret să fie dezbrăcat de hainele Sale. Spre deosebire de ceilalți doi condamnați, Acesta este deja însângerat și tumefiat din cauza loviturilor primite.
Tâlharul nedumerit urmărește cu uimire torturarea Nazarineanului și privește cu indignare rănile provocate fără niciun motiv acestui Om pe care Îl admiră în tăcere, căruia soldații I-au pus pe cap o coroană de spini. Se spune că Pilat și-a spălat mâinile după ce a pus să fie biciuit și L-a condamnat la moarte pentru că S-a făcut „Împăratul iudeilor”. Dacă ar fi cu adevărat Mesia, ar permite să fie maltratat în felul acesta?
Acest Învățător unic l-a făcut odată să-și dorească să încerce o viață nouă, înainte de a se lăsa ademenit pe deplin de banda lui Baraba. Ascultase învățăturile inspiratoare ale tânărului Rabin, fusese atins de mesajul Său de solidaritate universală, dar se îndepărtase de El din cauza influenței anturajului său, ajungând să se transforme într-un criminal. Cu toate acestea, el nu este un criminal împietrit. Din momentul în care L-a întâlnit pe Isus, lumina cuvintelor Sale a deschis un licăr în întunericul inimii lui tulburate, care încă nu se închisese. De aceea, se întreabă:
— De ce Se lasă să fie tratat în felul acesta? De ce cineva atât de nobil ca El a fost predat atât de nedrept în mâinile romanilor? De ce Îl acuză Sinedriul? Preoții au insistat asupra legalității sentinței:
— Noi avem o lege și după legea aceasta El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu. Vor fi în stare să-L condamne pentru blasfemie? Cum ar putea îndrăzni să hulească și, în același timp, să-i conducă pe oameni la Dumnezeu? Cum ar putea face minuni, dacă Dumnezeu nu ar fi de partea Sa? Cine este acest Om? Se spune că până și sângerosul Pilat a ajuns să-I recunoască nevinovăția, declarând:
— Eu nu găsesc nicio vină în El.
Lașitatea de care a dat dovadă magistratul prin faptul că nu L-a apărat, precum și judecata lui nedreaptă, îl înfurie. Pentru că se întâmplă că Baraba, șeful bandei, a fost grațiat, iar ei, care sunt doar doi bieți complici, sunt răstigniți. În plus, Învățătorul a fost biciuit. Haine paradoxuri ale vieții! Baraba, „fiul tatălui său”, bastardul acela, fiu al unui tată necunoscut, este liber în timp ce Isus este condamnat tocmai pentru că S-a numit „Fiu al Tatălui ceresc”. Și acum, Cel nevinovat va muri în locul criminalului.
Ceea ce Baraba nu știe este că pe acea cruce din mijloc, de care ar fi trebuit să atârne el, dar de care atârnă Rabinul, se va decide mult mai mult decât propriul lui destin.
Acum, mulțimea își bate joc de Nazarinean. Tâlharul crede că le înțelege dezamăgirea și furia. Învățătorul le-a dezamăgit așteptările și oamenii se consideră înșelați. Doar cu câteva zile mai înainte, într-o demonstrație triumfală în Ierusalim, a fost salutat ca Regele promis care va elibera Israelul de sub jugul roman și va restabili, în cele din urmă, tronul lui David. Dar El a dezamăgit mulțimea, iar acum aceasta Îl crucifică pe impostor. Se spune că El Însuși a anunțat deja că Îl vor ucide. Și dacă știa lucrul acesta, de ce nu a făcut nimic pentru a preveni un deznodământ atât de cumplit? Ce fel de profet este Acesta? Care este adevărul Său?
În această privință, condamnatul este de acord cu Pilat. Există vreun adevăr în această junglă de asupritori și de asupriți, în afară de faptul că cel slab este sortit să sufere ca victimă a celui puternic? Într-o lume în care domnesc egoismul și violența, există vreun alt adevăr de care să putem fi siguri, în afară de tragica și inevitabilă certitudine a morții?
De asemenea, tâlharul a mai auzit că Profetul a spus că va învia a treia zi. Se zvonea că ar fi readus la viață un băiat din Nain și o fetiță din Capernaum, deși se spunea și că El Însuși atrăsese atenția că aceștia doar dormeau. Dar au fost mai mulți oameni care au susținut că l-au văzut pe Lazăr din Betania ieșind viu dintr-un mormânt în care fusese îngropat cu patru zile înainte. Cum poate cineva capabil să-i readucă pe alții la viață să Se resemneze în fața propriei morți?
— Cine este acest Om? Un profet al lui Dumnezeu? Dacă este așa, atunci de ce nu-L apără Dumnezeu? Un nebun? Nu. Isus este foarte întreg la minte. Un impostor abil? De asemenea, nu: Dimpotrivă Învățătorul din Galileea a fost întotdeauna prea sincer. Un iluminat? Imposibil: acest Om este foarte lucid. Și dacă este, cu adevărat, Mesia cel așteptat? Ar fi posibil ca nimeni să nu creadă în misiunea Lui? Ar fi cu putință ca Împărăția Lui să nu fie, de fapt, din această lume, așa după cum pretinde? Și dacă totuși Împărăția Lui este o Împărăție cerească, adică aflată dincolo de viață și de moarte?
Toți oamenii, inclusiv celălalt tâlhar care agonizează pe crucea lui, Îl batjocoresc și Îl insultă pe Cel crucificat în mijloc:
— Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce. Mântuiește-Te pe Tine Însuți și mântuiește-ne și pe noi.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
În cazul în care pretenția presupusului Profet ar fi adevărată, tâlharul confuz Îi cere și el să dezvăluie odată ceea ce pretinde că este și, dacă Se bucură de favoarea lui Dumnezeu, să Se elibereze împreună cu ei. Vocea sa se alătură strigătelor celuilalt tâlhar, celor ale gloatei, ale soldaților, ale magistraților, ale tuturor categoriilor sociale și rasiale, evreilor și păgânilor, ale tuturor confuzilor, împotriva Nazarineanului. Bineînțeles că și-ar fi dorit din tot sufletul ca Profetul să Se poată elibera și să-i elibereze și pe ei. Dar acum, în timp ce toată lumea continuă să strige, el se abține să mai vorbească, rămânând cu privirea ațintită asupra lui Isus, care este tăcut și resemnat.
Pentru că Nazarineanul tace, suferind în singurătate acest moment amar, în care întreaga omenire pare să se unească împotriva Lui. Chiar și cei mai înverșunați dușmani de odinioară acum conspiră în cârdășie contra Lui: Irod cu Pilat, fariseii cu saducheii, conducătorii cu oamenii de rând, romanii cu iudeii și, de parcă nu era suficient, victimele cu călăii. Nazarineanul nu spune nimic, ca și cum Și-ar da viața ca ofrandă de bunăvoie.
Deasupra capului Său, în vârful stipului, vântul clatină însemnul jignitor pe care Pilat a poruncit să-l pună, pe care se poate citi cauza sentinței Sale: „Acesta este Împăratul iudeilor.” Este scris în cele trei limbi oficiale ale țării, ca și cum ar da un sens universal pretenției Sale de „a domni” peste poporul Său.
La un moment dat, în lumina care sfâșia un nor, tâlharul a asistat la tandrețea lui Isus în fața durerii mamei Sale, încredințând-o în grija unuia dintre prietenii Săi și a zărit pe chipul Lui o noblețe și o maiestate care l-au impresionat.
Dar acum, întunericul care înconjoară crucea pare să acopere pământul, de parcă această execuție ar avea o dimensiune cosmică ce afectează natura întreagă și ca și cum Dumnezeu ar vrea să ascundă goliciunea Fiului Său cu acest văl de întuneric.
Insultele și batjocura se întețesc, de parcă chinurile aduse acestui Om nevinovat nu ar fi fost suficiente pentru a potoli cruzimea celor prezenți.
Deodată, după zarva mulțimii sângeroase, rugăciunea lui Isus ajunge până la sufletul său:
— Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!
Apoi, în mintea sa de tâlhar, adevărul despre Isus se impune. Acea inimă în stare să-Și ierte călăii, acea iubire care rămâne în mod definitiv cu brațele deschise către toți muritorii, inclusiv către cei care Îl chinuiesc, nu poate proveni decât de la Dumnezeu. Pentru că nu există ură umană care să nu trezească ură. Nimeni din această lume nu L-ar putea implora pe Dumnezeu pentru iertarea călăilor Săi atunci când aceștia chinuiesc, blasfemiază și răstignesc.
Tâlharul torturat suferă prea mult pentru a putea înțelege dimensiunea mijlocirii Învățătorului. Dar înțelege că iertarea invocată îl include și pe el, în ciuda păcatelor lui, și intuiește oarecum faptul că, în felul acesta, omenirea este împărțită în două categorii: cei care acceptă harul acestei iertări și cei care îl resping. Acea forță care te face să-ți ierți călăii nu poate veni decât de la Dumnezeu.
În cuvintele Învățătorului, înțelege apelul: „Lasă-Mă să ridic această greutate de deasupra ta. Lasă-Mi-o Mie. Lasă-Mă pe Mine să o port. Lasă-i să Mă învinovățească pe Mine... Nu sunt ceea ce au spus ei... Sunt prietenul care nu te va părăsi niciodată. Sunt lumina din spatele acestui întuneric. [...] Sunt prezența iubirii în mijlocul chinurilor tale. Sunt schimbare și speranță. Sunt focul care te purifică. Sunt ușa acolo unde tu ai crezut că este doar un zid. Sunt ceea ce vine după toate astea... Sunt jertfa fără niciun cost... Sunt... înainte de întemeierea lumii, sunt Eu...”.
Și o revelație incredibilă uluiește mintea răufăcătorului: Împărăția căreia îi aparține Isus și în care domnește într-un anume fel este mai presus de toate regatele acestei lumi pline de violență. Acest Om întruchipează deja în propria persoană acea Împărăție a lui Dumnezeu, despre care I-a plăcut atât de mult să vorbească, acea Împărăție a iubirii care s-a apropiat de noi prin El și la care putem accede acum, dacă Îl lăsăm să domnească în noi.
Tâlharul îmbrățișează uimit acest adevăr care îl fascinează. Regii acestei lumi nu sunt atât de puternici precum cred. Există Cineva mai puternic decât cea mai mare putere, iar stăpânirea Lui este mai tare decât moartea. Și în Isus Îl zărește pe Mesia cel așteptat, pe Regele și Mântuitorul său. În acest Om care moare, nu vede blestemul unui crucificat, ci cea mai mare binecuvântare promisă de Dumnezeu întregii omeniri, pentru a o răscumpăra din nenorocirea ei. Vede harul unui Dumnezeu care poate să-i ierte pe cei mai mari vinovați.
Acest Om care moare cu el, renegat, trădat, blestemat și rănit, dezvăluie iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru el. Inima lui păcătoasă tânjește să primească iertarea promisă și, fără să-și dea seama cum, în mijlocul agoniei sale, experimentează iertarea absolută a unui Dumnezeu care dă viață morților și cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi.
Învățăturile enigmatice ale lui Isus, din care a tezaurizat câteva ecouri, încep să capete sens. O, cum ar vrea să-L fi urmat, când era încă timp! De aceea, îndrăznește să-I ceară ca mila Lui să-L cuprindă și pe el, bietul tâlhar, chiar dacă se află in ultimul moment al vieții Pentru că intuiește că Dumnezeu nu poate lăsa lucrurile acestei lumi așa cum sunt și crede, fără umbră de îndoială, că Își va împlini făgăduințele. De aceea, îndrăznește să strige:
— Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta!
Și cu câtă infinită alinare a agoniei sale aude de pe buzele Învățătorului făgăduința Sa incredibilă!
— Adevărat îți spun că vei fi cu Mine în rai.
Ne uimesc atât măreția mântuirii făgăduite, cât și profunzimea credinței tâlharului suferind. Pentru că încrederea sa nu este descurajată nici de neputința unui Mântuitor răstignit, nici de triumful aparent al dușmanilor Săi. Nici propriile crime nu îl fac să dispere: știe că este iertat! Se limitează să-L recunoască și să-L adore pe un Dumnezeu care a binevoit, din iubire, a Se întrupa în natura omenească până la punctul de a muri. Se prinde de speranța aceasta tocmai atunci când Mântuitorul Se cutremură pe cruce ca și el, în horcăitul agoniei, lângă el și pentru el, în timp ce nori de muște imunde îi acoperă rănile deschise. Dar el Îl vede deja triumfător asupra morții, înviat și glorios, domnind în cele din urmă peste cei vii și peste cei morți. Și acum, își exprimă dorința de nestăvilit de a fi cu El pentru totdeauna, în Împărăția Sa de slavă. Pentru că tâlharul a intrat deja (aproape că am spune „cu năvală”) în Împărăția harului.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Salvat din blestemul păcatului, Duhul Sfânt l-a convins „de păcat, de neprihănire și de judecată” și l-a îndrumat către adevărul deplin al mântuirii, care se găsește în Hristos, singura Persoană care a împlinit în mod desăvârșit Legea divină în dubla sa dimensiune – o iubire desăvârșită față de aproapele („iartă-i, pentru că nu știu ce fac”) și o încredere absolută în Dumnezeu („în mâinile Tale îmi încredințez Duhul”).
Acest tâlhar, chiar dacă nu a fost botezat, este primul credincios din istorie care a murit „creștin”, cu credință în Isus. Pentru că, deși nu poate fi botezat cu apă, va primi pe deplin botezul cu sânge, cu Duhul Sfânt și cu foc. Un botez mai mult decât suficient, pentru că omul vechi a murit definitiv și a experimentat „mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu”. A pus ca ofrandă pe altar ceea ce îi mai rămânea din viața sa și orice lemn este bun pentru focul divin. Nu trebuie să fie de o calitate specială, nici de o esență prețioasă. Pentru că focul se folosește de orice fel de lemn, chiar și de cel mai nesemnificativ, uscat și putred. De fapt, lemnul face prea puțin în acest rug purificator: totul va fi, de la început până la sfârșit, lucrarea focului.
Iar primul rod, prima dintre lucrările extraordinare prin care tâlharul își manifestă credința, este să-L mărturisească pe Isus Hristos în fața tovarășului său de suferință. Mărturia sa conține două afirmații fundamentele ale Evangheliei: sfințenia lui Hristos („Omul acesta n-a făcut niciun rău”) și victoria Sa finală („când vei veni în Împărăția Ta”).
A doua dintre lucrările sale bune, rodul credinței sale, este sensibilitatea cu care îl interpelează pe tovarășul său de suferință, prototipul întregii omeniri ignorante și nesfinte:
— Nu te temi tu de Dumnezeu? Nu Îl iei în serios pe Cel căruia îi datorezi viața?
Ce delicatețe răsună în această chemare la împăcare adresată nefericitului său tovarăș, cu care dorește să împărtășească mântuirea făgăduită!
Înainte de Sabatul care se apropie, osânditul la moarte începe să intre în odihna desăvârșită a vinovatului iertat. Înainte să-i întoarcă suflarea de viață lui Dumnezeu, înainte ca rămășițele sale să fie aruncate în groapa comună, ce-l mai interesează acum că îi zdrobesc fluierele picioarelor ca să-i grăbească moartea? El este deja unul dintre „fericiții” care mor de acum încolo în Domnul, pentru că „faptele lor îi urmează”.
Deși nu o știe, într-o zi din ce în ce mai aproape, dintre toți cei răscumpărați, răufăcătorul de la cruce va continua să fie cel mai indicat pentru a ne reaminti veșnic că mântuirea este prin har. El și Maria Magdalena, femeia eliberată de la pieire, care se află chiar acolo, la piciorul crucii Învățătorului, vor fi primele roade ale celor mântuiți. Tâlharul, primul care crede în Mântuitorul răstignit, și curtezana, prima care crede în Mântuitorul înviat. Împreună, ei reprezintă pe deplin omenirea salvată de la pierzare pentru a împărtăși veșnicia cu Răscumpărătorul.
Și astfel, fără să știe, tâlharul pocăit Îi dă lui Isus certitudinea de care are nevoie pentru a muri în pace, având cel puțin o dovadă că jertfa Sa nu este în zadar. În mijlocul agoniei Sale, cât de bine îi face Învățătorului să știe că, în momentul în care jertfa Sa de iubire este arătată universului întreg, există cel puțin un martor care Îl recunoaște ca Mântuitor! Acum, Își poate încredința în pace Duhul Său în mâinile Tatălui.
— Misiune îndeplinită.
Într-adevăr, totul a fost împlinit. De la profeția lui Isaia care spunea că Mesia va fi pus în numărul celor fărădelege până la profeția care anunța că și cei mai păcătoși pot deveni copii ai lui Dumnezeu.
Tâlharul răstignit suferă agonia oricărei morți și moare singur, ca atâția alții, zdrobit pe dinăuntru și pe dinafară, dar cu certitudinea absolută că această amărăciune, acest salt în gol, va fi urmat, în acea zi, de veșnicia împreună cu Mântuitorul său.
Povestea lui mă face să plâng de bucurie, atunci când înțeleg că Dumnezeu dorește, de asemenea, să transforme istoria vieții fiecăruia dintre noi și să fie împreună cu noi în Paradis.
Dacă textul inspirat nu a considerat necesar să cunoaștem numele criminalului răstignit împreună cu Hristos, în ciuda pocăinței sale, dacă a preferat să-l cunoaștem prin apelativul impersonal de „tâlharul cel bun” sau „tâlharul pocăit” este, cu siguranță, pentru un anumit motiv.
În afară de întâlnirea decisivă cu Isus, deja pe cruce, chiar înainte de moartea Sa, nu știm nimic mai mult despre el. Cu toate acestea, mărturisirea lui de credință este, probabil, cea mai impresionantă pe care a făcut-o cineva vreodată. Pentru că el nu a crezut în Hristos înviat și glorificat, așa cum, ulterior, au crezut toți ceilalți credincioși, ci într-un Mântuitor torturat ca el și răstignit lângă el.
Primul păcătos salvat prin lucrarea crucii a fost salvat chiar pe cruce.
Făgăduința care i-a fost dată este, de asemenea, cea mai frumoasă pe care a auzit-o vreodată un om. Pentru că lui Isus i-a promis că va fi cu El în Paradis. Astfel, a putut să moară în pace, având siguranța mântuirii, nu ca urmare a faptelor lui bune, ci în ciuda delictelor sale.
Această relatare, care prezintă decizia sa in extremis în favoarea lui Isus, este pentru mine un tratat de îndreptățire prin credință mult mai impresionant și mai convingător decât toate celelalte studii teologice pe care le-am citit pe această temă. Pavel, marele teolog, pare să se identifice cu acest om, atunci când spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos.”
Istoria tâlharului pocăit ne învață că nu există nicio viață care să fie atât de decăzută încât să nu poată fi salvată prin harul lui Hristos. Și că cel mai important lucru pentru a fi salvat este să ți-o dorești cu intensitatea cu care tâlharul a dorit să fie cu Isus în cer.
Nu avem niciun indiciu pentru a-i stabili o vârstă, un chip, o identitate. Dar știm că fie ne identificăm cu el în dorința lui de a fi cu Isus în Împărăția Sa, fie rămânem cu tovarășul său pe cealaltă cruce, fără speranță.
Pentru că există doar trei cruci pe Golgota acestei vieți: cea a lui Hristos, Mântuitorul nostru, cea a celor care Îl resping și cea a celor care vor să fie cu El pentru veșnicie.
Pe măsură ce soarele apune pe Calvar, umbra crucii crește, extinzându-se din ce în ce mai mare și mai departe, pentru a cuprinde, dincolo de orizont, întregul univers. Înfipt în pământul tare, dar arătând spre cer, ca o rană verticală, lemnul crucii despică spațiul și timpul în două, de sus în jos, de la înainte la după, în timp ce brațele sale deschise cuprind întreaga lume. Punct de întâlnire și semn de ruptură, răscruce și stâlp călăuzitor, indicând drumul de la pământ la cer.
Pod întins peste abisul de dincolo, axul și polul în jurul căruia se învârte universul de acum încolo, crucea a devenit, dintr-odată, dintr-o emblemă a morții, cel mai clar simbol al vieții fără sfârșit.
Conștienți de nevoile noastre spirituale, astăzi ne putem ruga împreună cu înțeleptul: „Doamne, nu îți cer iertarea pe care i-ai oferit-o lui Petru și nici harul pe care i l-ai acordat lui Pavel. Mă mulțumesc cu ceea ce i-ai făgăduit tâlharului de pe cruce.”