- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Marta şi Maria reprezintă două feluri diferite de a trăi credinţa.
Pe Maria o interesează să stea cu Isus. Prezenţa Sa îi aduce pace şi linişte. Ea ascultă şi învaţă, iar asta o face fericită. Marta, absorbită de munca sa, nu ajunge să descopere această posibilitate. Neliniştită şi preocupată, se plânge şi critică. Propria agitaţie o îndepărtează de Isus şi o face să se supere pe sora ei. În ciuda activităţii intense, nu reuşeşte să-şi disimuleze golul din suflet. Când lipseşte esenţialul, pacea nu este posibilă.
De aceea, cu cât se străduieşte mai mult, cu atât mai mult suferă. Iritarea sa lasă să se întrevadă existenţa unei bariere care blochează întâlnirea cu Isus şi cu ea însăşi. Astfel, în loc să se apropie de El, încearcă să-L evite.
Cum nu-L cunoaşte, crede că ceea ce contează este ceea ce trebuie să facă ea pentru El. Încă nu ştie că mult mai important este ceea ce ar putea face El pentru ea. De aceea, deşi munceşte pentru El, în fond nu-L serveşte, ci Îi comandă. Nu reuşeşte să stabilească o legătură cu El. Centrul interesului Martei nu este oaspetele, ci ea: masa pe care-o pregăteşte, imaginea ei, prestigiul ei. Are nevoie să descopere ceea ce Maria deja a găsit: pacea de a-L avea pe Dumnezeu în centrul vieţii.
De asemenea, o judecă greşit pe sora ei. Nu realizează că şi ea este în slujba lui Isus, dar într-un alt mod. Poate că astăzi nu găteşte, în schimb e dispusă să-şi cheltuiască salariul pe un an doar pentru a-I cumpăra un cadou sau să-L însoţească până la cruce, să-şi rişte viaţa pentru El, urmându-L chiar după moarte.
Fiind conştientă că are multe de învăţat, demonstrează interes pentru ceea ce Învăţătorul îi arată. Puţinul pe care-l cunoaşte despre El a fost suficient ca să-i transforme viaţa. Şi ştie din experienţă că El preferă mai degrabă să dăruiască decât să primească.
În mediul nostru cotidian, Isus vine des să ne viziteze. De multe ori suntem prea ocupaţi cu treburile noastre ca să-L ascultăm – la fel ca Marta. Avem atâtea probleme, atâtea griji, atâtea de făcut, că nu ne rămâne timp pentru a sta cu El.
Poate că, inconştient, ne împotrivim întâlnirii cu El în doi, pentru că intuim că influenţa Sa ar putea fi decisivă. Nu îndrăznim să stăm în faţa Lui cu inima deschisă şi amânăm întâlnirea cu El, refugiindu-ne în spatele unor mii de aşa-zise urgenţe.
Unii, agitaţi ca Marta, se trudesc, înfăptuind chiar opere măreţe, sacrificii dureroase pentru Dumnezeu, fără însă a reuşi să iasă din această stare de nemulţumire. Alţii, ca Maria, au ca prioritate comuniunea cu Isus, iar vieţile lor reflectă pacea Lui.
Bazându-se pe acest pasaj, unii susţin contemplaţia în defavoarea acţiunii. Dar nu despre asta e vorba aici. Isus nu incriminează aici activitatea Martei, nici nu dispreţuieşte interesul ei pentru treburile casnice, El Însuşi găsind plăcere în a găti pentru prietenii săi, chiar şi după înviere. Pur şi simplu o invită să reflecteze asupra priorităţilor vieţii ei.
Pentru a creşte spiritual, pentru ca idealul pe care Dumnezeu ni-l propune să ajungă realitate, sunt multe lucruri importante de făcut, dar unul este indispensabil, acela pe care mulţi dintre noi încă nu l-au încercat: să accepte o întâlnire.
Ne vine greu să credem că Evanghelia este atât de uşoară. Dar aşa este: nu realizările noastre personale sunt importante, ci relaţia noastră cu Isus. Transformată de El, existenţa noastră ordinară devine extraordinară.
Într-o lume care pune valorile materiale mai presus de cele spirituale şi umane, este greu să ai o viaţă împlinită. Suferim de superficialitate. Experienţelor noastre de viaţă le lipsesc calitatea şi intensitatea. În realitate, mulţi dintre noi ne consumăm existenţa, sau trecem prin viaţă, în loc s-o trăim.
Incoerenţa scării noastre de valori se manifestă în mod special în felul cum abordăm educaţia. Suntem absoluţi în ceea ce este relativ şi foarte relativi în ceea ce este absolut. Acordăm multă importanţă lucrurilor secundare, în detrimentul celor esenţiale.
Învăţăm nenumărate date din istorie, matematică, geografie etc., dar nu ne pregătim în mod real pentru a trăi mai bine şi mai fericiţi.
Nivelul de cunoştinţe de astăzi ne-a făcut capabili să controlăm spaţiul exterior al planetei, dar nu şi pe cel interior, al propriei fiinţe. Suntem capabili să controlăm forţele naturii, dar incapabili să guvernăm forţa voinţei proprii; capabili să controlăm energia atomică (?), dar incapabili de a ne controla energia sexuală; capabili de a lăsa lumea fără viaţă, dar incapabili de a ne lăsa de fumat sau de criticat. Am învăţat să învingem forţa gravitaţiei, dar nu şi puterea obiceiului. Ştim să conducem cele mai sofisticate maşini, dar de multe ori nu ştim să ne conducem pe noi înşine. Am învins aproape toate epidemiile, dar n-am reuşit să trecem aproape peste niciuna din prejudecăţile pe care le avem. Putem să stabilim conexiuni extraordinar de complicate în circuite electronice, dar nu putem să stabilim relaţii normale cu membrii propriei familii. Putem să comunicăm cu uşurinţă, într-o secundă, cu cei aflaţi în orice parte a globului, dar suntem incapabili să comunicăm normal cu părinţii, copiii sau cu partenerul de viaţă. Lăsăm să se înţeleagă că suntem creştini, dar trăim fără Hristos.
Poate ca şi Marta, ceea ce avem nevoie cel mai mult este, pur şi simplu, să ne oprim o clipă din multiplele noastre activităţi, în efemera noastră existenţă, şi să alegem partea cea bună, aceea pe care nimeni nu ne-o poate lua, acceptând o întâlnire cu Isus.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul În doi așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/CrJExtS9jntgvFgU7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Pe drum.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Te voi urma oriunde vei merge.
Luca 9:57
Tinerii poposiră pe marginea drumului contrariaţi. Oboseala călătoriei şi supărarea produsă de ceea ce li se întâmplase în sătucul pe care tocmai îl părăsiseră îi aduseseră la limita răbdării. În felul acesta nu puteau să continue. În alte circumstanţe, ar fi mers mai departe până la căderea nopţii, însă în acea după-amiază preferau să se oprească odată pentru a se odihni. Dar
unde?
Deşi situaţia nu părea atât de periculoasă ca în alte ocazii, lucrurile se înrăutăţiseră şi nu era uşor să treci neobservat prin zonă. Ura ancestrală, transmisă din tată în fiu şi alimentată continuu de desele conflicte, dezvoltase în oamenii din acel loc o abilitate specială de a-i depista pe iudei.
În ciuda precauţiilor lor, în ultimul sat pe unde trecuseră fuseseră descoperiţi şi nimeni nu dorise să-i găzduiască.
Ei niciodată nu ar fi riscat să ceară găzduire într-un loc ca acela. Isus era cel care îi împinsese s-o facă, determinat de acea atitudine universalistă, atât de proprie Lui, şi pe care ei încă nu ajunseseră s-o înţeleagă. Admirau curajul Lui, simţul de dreptate, dar nu înţelegeau incredibila Sa răbdare cu duşmanii.
Lăsaseră totul pentru a-L urma, şi totuşi le venea greu să-L urmeze în totul. Două lucruri extrem de dificile îi frământau: curajul de a se înfrunta cu „ce-o să zică lumea” şi eliberarea de ura care-i stăpânea.
Dispreţul cu care samaritenii le-au închis porţile cetăţii a redeschis vechea rană a urii din inimile lor. Nu atât pentru ei, care se aşteptau la aşa ceva, cât pentru Isus, care nu merita acest lucru şi care-i iubea. De aceea, prima lor reacţie a fost de răzbunare:
— Vrei să poruncim să cadă foc din cer şi să-i mistuie?
Convingerile lor îi împiedicau să înţeleagă că Dumnezeu nu are nevoie să pedepsească pe nimeni. Respingându-L pe Isus, acei săteni se pedepseau singuri, pierzând ultima posibilitate de a-L găzdui.
Neaşteptatul răspuns mustrător al Maestrului i-a făcut să se simtă ruşinaţi:
— Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. N-am venit să pierd sufletele, ci să le mântuiesc.
Întristaţi, ucenicii se puseră din nou în mişcare, cu capul plecat, spre un alt sat. În realitate, a-L urma pe Isus nu era întotdeauna ceea ce-şi imaginaseră.
Învăţătorul înainta singur şi trist. Cei care nu-L cunoşteau nu voiau să-L primească, iar cei care-L urmau se dovediseră dispuşi, mai degrabă, să omoare decât să salveze. Totuşi îi aşteptă pentru a-şi continua drumul împreună.
Trei întâlniri neprevăzute aveau să schimbe atmosfera tensionată a acestui sfârşit de călătorie. Isus Se întâlneşte cu trei bărbaţi care-şi manifestă dorinţa de a-L urma. Va răspunde însă cererilor lor care, la prima vedere, păreau raţionale şi logice, într-un mod surprinzător şi, aparent, lipsit de raţiune.
Primul care se apropie este un cărturar. Adică un intelectual dintre cei pe care îi întâlneşti mai mult în opoziţie decât între discipoli. Acel om este atât de impresionat de Nazarinean, încât, cu o surprinzătoare disponibilitate, se oferă să-L însoţească:
— Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge.
Isus însă presimte că acel tânăr zelos se avântă în ceva ce nu cunoaşte şi nu Se grăbeşte să-l accepte. Fără a-i respinge decizia, vrea să-l facă să mediteze asupra realităţii care-l aşteaptă, pentru că El nu doreşte orice fel de însoţitori. De aici, cuvintele Sale:
— Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.
Vulpile şi păsările au o existenţă neliniştită, fugărită şi mereu ameninţată. Dar au totuşi un loc de odihnă în fiecare zi, chiar dacă e destul de precar. Isus tocmai fusese respins într-un sat, nu ştia unde să-Şi petreacă noaptea, iar a doua zi trebuia să plece spre Ierusalim, unde Îl aştepta crucea. A-L urma presupune să-ţi asumi riscul necunoscutului, poate chiar pierderea siguranţei materiale în schimbul, e adevărat, al unei altfel de siguranţe.
Este minunat să auzi:
— Te voi urma oriunde vei merge.
Cel care iubeşte cu adevărat nu vrea să obţină de la cel iubit nimic care să nu fie liber consimţit. Isus preferă ca urmaşii Săi să ştie la ce trebuie să se aştepte, nu să fie împinşi de un impuls de moment, negândit, emoţional sau superficial. A-L urma înseamnă să renunţe la anumite lucruri. Omul acela (şi fiecare caz este diferit) poate trebuia să renunţe la serviciul său şi la siguranţa sa economică. Pentru aceasta, avea nevoie, mai întâi, să cunoască itinerariul şi condiţiile călătoriei.
Povestea nu spune cum a răspuns cărturarul la această avertizare. Imediat ne îndreaptă atenţia spre cea de-a doua întâlnire. De data aceasta, iniţiativa este a lui Isus, care vede pe cineva şi-i zice direct:
— Urmează-Mă!
Poate că Isus o fi văzut ceva bun în acel necunoscut, când l-a invitat să-L urmeze. Textul ne spune doar că tânărul (îmi imaginez că era aşa pentru că răspunsul său nu pare a fi cel al unui adult) a spus:
— Lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.
O reacţie lăudabilă a unui fiu iubitor? Aşa pare. De aceea răspunsul care-i urmează ne derutează:
— Lasă morţii să-şi îngroape morţii şi tu du-te şi vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce înseamnă această replică dură? Dacă tatăl tânărului era mort, cum să-l lase fără să-l îngroape?
Într-o societate în care a face o înmormântare demnă era o datorie mai mult decât sacră, cum se poate să îndemni pe cineva al cărui părinte este mort să renunţe la ceremonie şi să plece?
Pe timpurile acelea, în Palestina, funeraliile aveau loc la foarte puţin timp după deces, uneori chiar în acea zi. Şi nu doar din cauza măsurilor de igienă cerute de căldură, ci şi din motive religioase. Atâta timp cât exista un cadavru într-o casă, tot ceea ce venea în contact cu el se considera necurat şi deci inapt de a relaţiona cu Dumnezeu. Obiceiul cerea, de asemenea, ca fiul să-şi însoţească tatăl până la mormânt. Dacă acel tânăr nu se afla lângă tatăl său în acel moment, era pentru că acesta încă nu murise.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Expresia „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu” înseamnă de fapt: aşteaptă întâi ca tatăl meu să moară. Acest tânăr caută de fapt o scuză pentru a-şi întârzia decizia. Ceea ce spune înseamnă:
— Lasă-mă să-mi urmez viaţa. Când mă voi elibera de presiunile familiale pe care acum nu îndrăznesc să le înfrunt, atunci voi putea să Te urmez. Acum nu vreau probleme. După ce-l voi îngropa pe tatăl meu, Te voi urma.
Tatăl acelui băiat putea fi încă tânăr. Era poate nevoie să treacă mulţi ani până când tânărul ar fi putut să întâlnească ocazia favorabilă de a răspunde la acea invitaţie. De aceea, replica lui Isus produce un adevărat şoc spiritual:
— Lasă morţii să-şi îngroape morţii.
Oricine ar fi dorit să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu era absolvit, prin lege, de responsabilitatea de a-şi îngriji părintele, dacă avea alţi fraţi sau alte rude, ceea ce era foarte probabil în acea societate patriarhală. Acele rude se puteau ocupa de bătrân, lăsându-l pe tânărul ucenic să-şi urmeze vocaţia.
Răspunsul lui Isus ar putea fi înţeles în felul următor:
— Îţi înţeleg datoria de fiu. Dar tu nu doreşti să-ţi împlineşti această datorie sfântă, ci doar să-ţi amâni hotărârea, lăsând-o pentru un ipotetic „mai târziu”. Nu-ţi fie frică să-ţi pui credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa mai presus de respectul faţă de tradiţie sau faţă de obiceiurile familiale. Să îngroape morţii o poate face oricine. Să încerce însă să-i învie spiritual, căci la aceasta te chem, este mai urgent şi mai important. Acum, că ai descoperit sensul vieţii tale, împarte cu alţii secretul tău. Lasă-i pe cei morţi spiritual să se ascundă în spatele pretextelor. Termină cu această luptă interioară dintre chemarea lui Dumnezeu şi presiunile lumii tale personale. Cea mai bună alegere este să accepţi Viaţa şi s-o împarţi cu ceilalţi, poate chiar începând cu tatăl tău. Pentru că a urma conştiinţei nu admite întârziere şi, dacă nu urmezi îndemnul conştiinţei tale, nu ai nicio scuză.
În timp ce aceste cuvinte încă mai vibrează în aer, intră în scenă cel de-al treilea personaj, care, apropiindu-se, zise:
— Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă mai întâi să-mi iau rămas-bun de la familia mea.
Înaintea acestei decizii ezitante, rectificate, Isus răspunde:
— Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Din nou un răspuns care-i derutează. Oare nu trebuia ca acel om să-şi ia rămas-bun de la familia lui? Pentru a înţelege aceasta, trebuie să ştim că, în lumea biblică, a-ţi lua rămas-bun nu însemna doar a zice „adio”. Acele despărţiri puteau dura nu ore, ci zile şi săptămâni. Se puteau lungi luni şi chiar ani. Pentru că a te despărţi însemna, de asemenea, a lichida toate afacerile personale. „Lasă-mă să mă despart de tot ce-i al meu” vrea să spună: de tot ce constituie viaţa mea (pe lângă membrii familiei şi posibilele afaceri legate de moşteniri, succesiuni, negoţuri etc.).
Faţă de atâta neîncredere, Isus răspunde că, dacă cineva vrea să înainteze corect, nu trebuie să privească înapoi.
Agricultorii mediteraneeni (şi îi cunosc bine pe cei care lucrează grădinile din Valencia) trag brazde uimitor de drepte. Mereu m-a surprins linia lor perfectă, căci multe au fost trase cu un simplu plug roman tras de un cal. Concentrarea agricultorilor este impresionantă. Nu s-ar putea obţine brazde atât de perfecte privind în altă parte, fără să te concentrezi la ceea ce faci.
A privi înapoi şi a nu te gândi la ceea ce vrei să întreprinzi, ci la ceea ce ai lăsat, este o atitudine periculoasă din punct de vedere spiritual. Echivalează de multe ori cu a te abate, a pierde din vedere obiectivul. Pentru că a lucra pământul, pentru ca sămânţa lui Dumnezeu să germineze şi să dea rod, presupune un angajament serios, care cere o hotărâre fără rezerve şi fără lamentări
inutile.
Cine pune mâna pe plug şi continuă să se uite înapoi se abate de la traiectorie. Îl putem urma pe Hristos, fără a ne schimba munca, dar nu fără a ne schimba ţelul. Legământul cu Dumnezeu cere, ca şi legământul căsătoriei, o implicare totală. Jumătăţile de măsură nu produc decât relaţii îndoielnice şi brazde strâmbe...
Presiunea familiei, prietenii, afacerile care ne ţin legaţi sunt deseori greu de rupt. Dar cine zice: „Doamne, Te voi urma” nu poate să se gândească continuu la ceea ce lasă în urmă. Pentru că i se poate întâmpla, ca şi nevestei lui Lot, să rămână definitiv prizonierul trecutului său.
Cei trei candidaţi la ucenicie trebuiau să descopere că a-L urma pe Isus întotdeauna eliberează.
Primului i se demonstrează că a-L însoţi presupune să-ţi pierzi frica faţă de ceea ce va urma, căci, deşi nu ţi se asigură ceva imediat, ţi se garantează pentru viitor.
Celui de-al doilea i se sugerează că a te dărui înseamnă a te rupe de legăturile prezentului, uneori inclusiv cele familiale, şi a te integra în marea familie a lui Dumnezeu.
Celui de-al treilea i se atrage atenţia că a asculta chemarea înseamnă să te eliberezi de nostalgia paralizantă a trecutului.
Când ne predăm lui Dumnezeu, dispare această triplă teamă care ne împiedică să ne simţim liberi pe deplin: frica de prezent, apăsarea trecutului şi incertitudinea viitorului.
În viaţa fiecăruia există momente care de obicei nu se mai repetă şi care impun luarea unei decizii. „Acum” şi „aici” reprezintă aproape singurul spaţiu de care dispunem. Acest prezent fugar este poate timpul unei decizii definitive.
Pe cei care se precipită asemenea intelectualului impulsiv, spunând: „Te voi urma”, dar nu ştiu ce înseamnă acest lucru, Isus îi avertizează cu privire la riscul care îi aşteaptă. Pentru că acest lucru presupune un angajament.
Cei care se aseamănă cu acel fiu calculat şi precaut, puţin răsfăţat, care dorea să-şi amâne hotărârea pentru mai târziu, sunt puşi în gardă asupra pericolului pe care-l reprezintă amânarea luării unei decizii pe termen nedefinit. Viaţa nu este o repetiţie pe care să o poţi lua de la capăt mereu.
Iar pe cei care oscilează, precum agricultorul indecis care-şi condiţiona predarea de dispariţia tuturor problemelor, Isus îi avertizează asupra riscului de a cădea în cursa propriilor scuze. Pentru că întotdeauna vor fi probleme. Nu putem să-L urmăm cu o inimă împărţită.
Povestea se termină fără a ne spune ce au hotărât acei bărbaţi. L-au urmat toţi trei pe Isus? Nu L-a urmat niciunul? L-a urmat vreunul? Evangheliile nu ne satisfac curiozitatea. Doar ne prezintă aceste întâlniri într-un text condensat, al cărui final abrupt naşte o singură întrebare: Ce vei face tu?
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Pe drum, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/9xeawraXTp4o3Hhj9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Sub un copac.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.
Luca 19:10
Un nume scutură de letargie oraşul adormit. Un strigăt izbucneşte în pieţele sale, ca o ploaie torenţială de vară. Dus de vântul târziu al după-amiezii, deschide ferestrele, scoate în prag femeile, întrerupe bărbaţii din lucrul lor şi-i face pe copii să alerge pe străzi ca nişte stoluri de păsărele.
A sosit Cel pe care toţi Îl aşteptau. Cel care intrigă pe toată lumea. Din conversaţiile din culise, din comentariile dintre vecine, din confidenţele şoptite, numele este strigat azi în stradă.
Numele care a străbătut ţara din Galileea la Decapole, din Iudeea în Samaria, din Ierusalim la Iordan, a ajuns azi în Ierihon.
Vestea aleargă în vârtejuri înaintea Lui, trecând pe poteci, prin grădini, pe străzi şi pe acoperişurile plane ale caselor, precedată de nori de praf şi cete de copii.
Numele îşi deschide drum singur, fără alte titluri sau calificative – Isus din Nazaret. Fără alt acompaniament decât o bănuială: ar putea să fie Mesia...
Şi, în eventualitatea că ar putea fi, toţi Îi aştern în cale, într-o improvizată ghirlandă de „bun venit”, un cortegiu de orbi, şchiopi, bolnavi, mutilaţi, paralitici, demonizaţi şi nebuni. Toţi cei loviţi de soartă, copiii ruşinii, cei pe care nimeni nu vrea să-i vadă, nici să fie văzuţi, sunt scoşi totuşi, la lumina speranţei ce trece odată cu numele care vine.
Pentru că – spun ei – acest nume scoate din tunelul nopţii pe cei resemnaţi cu moartea şi face să strălucească zorii peste naufragiaţii speranţei.
În drumul Său, Isus stă de vorbă cu cei pe care-i întâlneşte. Chiar acolo, la răscrucea vieţilor lor. Nu are nevoie să Se aşeze la catedră, ca doctorii Legii, nici să Se sprijine pe tradiţie, ca rabinii, nici să ofere consiliere precum cărturarii. Vorbeşte în numele Său. În aceasta constă miracolul. Nici cursuri, nici discursuri, nici predici. Doar imagini, parabole şi povestiri, care, duse de vânt, ca şi primele cuvinte ale lui Dumnezeu, fac să ia naştere din nimic, în urechile celor care le ascultă, o lume nouă.
Povestiri care schimbă mersul lumii şi al istoriei. Cuvinte care aparţin mai mult vieţii decât dicţionarului. Mai mult eternităţii decât vieţii. Cuvinte de viaţă veşnică ce trezesc inimile moarte către destine nemaipomenite şi neştiute.
Cuvinte al căror ecou traversează străzi şi pieţe, răsună în curţi şi pe acoperişuri şi ajung până la taraba vameşilor, unde numără banii, suferă, blestemă şi visează Zacheu...
Aici începe povestea omului care L-a întâlnit pe Isus în modul cel mai neaşteptat. Colectorul de impozite n-a trezit niciodată simpatia cuiva. Zacheu, mai marele vameşilor, era un om bogat, puternic, cu o importantă funcţie administrativă în guvern, dar urât de toată lumea. Zacheu trădătorul, Zacheu hrăpăreţul, era exclus din comunitatea religioasă a Israelului, fiind acuzat de colaborare cu duşmanul. Relaţiile cu el le erau interzise cetăţenilor loiali. Până şi numele său, care însemna „pur” în limba sa, era motiv de batjocură pentru contribuabili. Şi, culmea, era mic de statură, ceea ce, fără îndoială, nu-i îmbunătăţea deloc starea de spirit.
Zacheu era un marginalizat – căci există şi bogaţi marginalizaţi – care suferea de singurătate. Ca atâţia alţii, văzându-se subapreciat, ajunsese să fie dezgustat de sine. Faptul că era un opresor nu-i micşora neliniştea, dimpotrivă, îi accentua sentimentul de vinovăţie. Conştiinţa îl chinuia cu remuşcări făcându-l să tânjească după pacea lui Dumnezeu. Zacheu nu ştia ce să mai facă.
De când colegul său Matei, din Capernaum, renunţase peste noapte la funcţia sa, pentru a urma unui nou profet, care, spre surprinderea tuturor, îl acceptase printre colaboratorii Săi cei mai intimi, obsesia de a afla cât mai multe despre acel Învăţător nu-i mai dădea pace.
Auzind că Isus Se află în Ierihon, îşi închise biroul cu toată graba şi alergă în căutarea Lui. Dacă a reuşit să-i schimbe viaţa lui Matei, atunci trebuie să stea de vorbă cu El. Poate că ar putea să facă ceva şi pentru el.
Dar un zid uman îi închidea drumul. În alte împrejurări, cu bani, ar fi reuşit. Dar de data aceasta, lumea nu-l lasă să treacă. Umilit din cauza a ceea ce i se părea o răzbunare, Zacheu se ridică, în zadar, pe vârfuri, în spatele mulţimii. Fiind mic de statură, nu poate să vadă. Reuşeşte doar să audă strigătele orbului Bartimeu:
— Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!
Rugămintea orbului are un ecou special în inima lui îndurerată. Vocea care răspunde îi zice:
— Ce vrei să-ţi fac?
Aceasta era ceea ce şi Zacheu dorea să audă. Dar nu reuşeşte să înţeleagă răspunsul, înăbuşit de mulţimea care strigă, uimită că orbul vede.
Un fior de frustrare îl zgudui. Tocmai când este pe punctul de a pleca blestemându-şi soarta, îi vine o idee nebunească. Fără a o mai analiza, se grăbeşte să o pună în aplicare, cu obsesia celui care se teme să nu piardă şi ultima şansă. Alergând disperat pe străzile lăturalnice, acum pustii, ajunge la marginea oraşului, într-un loc cunoscut din copilărie: acel bătrân sicomor, cu o creangă atârnând deasupra drumului, pe care, copil fiind, de atâtea ori se căţărase. Viaţa îl învăţase să se descurce, ca să-şi compenseze limitele. Ca un bun director ce era, învăţase să escaladeze vârfurile. La urma urmelor, de sus, întotdeauna se domină mai bine situaţia.
Luca descrie într-un mod complice realizarea planului său. Nu avem nevoie de multă fantezie ca să ni-l imaginăm pe şeful vameşilor din oraş (sau un inspector de la Finanţe), urcând gâfâind într-un pom, înainte ca cineva să-l vadă, şi camuflându-se pe o creangă, în aşteptarea convoiului, dorindu-şi mai mult decât orice ca nimeni să nu se uite în sus.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Mulţimea se apropie. În sfârşit, Zacheu Îl vede pe Profet. Inima i se strânge în piept, pentru că acesta S-a oprit chiar sub copac şi oamenii se strâng în jurul Său formând un cerc.
Cât timp a stat acolo vorbind şi despre ce nu ni se spune. Ştim doar că, la un moment dat, Isus ridică privirea spre copac şi, spre groaza lui Zacheu, toţi îl imită, izbucnind într-un hohot general:
— Ia priviţi cine este acolo!
Bietul om ajunsese până aici, căutând alinare la suferinţele sale. Acum, roşu de furie şi de ruşine, se va transforma în bătaia de joc a Ierihonului. Dar chiar atunci, Isus, care nu râde, care îl priveşte cu respect, i se adresează cu cea mai mare naturaleţe din lume şi-l scoate din acea situaţie ridicolă într-un mod genial. Ca şi când s-ar adresa unui vechi prieten, îi zice:
— Zachee, coboară repede, căci astăzi voi rămâne în casa ta.
Era aproape să cadă din pom de uimire în faţa unui asemenea gest de prietenie. Când sări în mijlocul mulţimii care s-a dat la o parte uimită ca să-i facă loc, Isus îl salută ca pe un vechi cunoscut. Lui Zacheu i se pare că visează. El, desconsideratul, blestematul, singuraticul, este acceptat de marele Învăţător şi va împărţi cu El masa şi casa!
Acasă, departe de mulţime, Zacheu îşi deschide inima şi, împreună cu Isus, trasează o nouă direcţie pentru viaţa sa. În timp ce în stradă lumea murmură împotriva vameşului necurat şi a personajului dubios care a intrat să găzduiască la el, ei fac planuri pentru a ajuta cu bunurile lui pe cei mai nevoiaşi critici ai săi.
Şi cum nimeni nu-L poate accepta pe Isus în viaţa sa fără a începe o schimbare, gratitudinea lui Zacheu faţă de această prezenţă, care i-a umplut golul, începe să dea pe dinafară în mod natural.
Dintr-odată se simte solidar cu cei la a căror mizerie a contribuit, prelungind-o sau agravând-o, chiar dacă îşi bat joc de el. Nu-i mai vede ca pe nişte fiinţe demne de exploatat sau de dispreţuit, ci ca pe nişte fraţi.
Luca ne sugerează că Zacheu s-a ridicat – „a stat înaintea Domnului”. Fostul asupritor ia cunoştinţă de noua dimensiune pe care Isus i-a dat-o. De acum, adevărata sa statură – căci Zacheu a crescut în mod miraculos din momentul în care a început să devină din nou copil, căţărându-se în copac – se va măsura după nivelul generozităţii sale.
Bogăţia acumulată atâta timp pe spinarea celorlalţi nu-l mai face fericit. N-o mai doreşte. Decide să dea jumătate săracilor, iar celor pe care i-a nedreptăţit să le restituie împătrit. În urma întâlnirii cu Isus a descoperit plăcerea de a dărui.
Una dintre cele mai mari nevoi omeneşti este să descoperi valoarea infinită pe care o are viaţa ta şi fiecare viaţă, posibilităţile incredibile pe care le are orice bărbat şi orice femeie atunci când sunt trataţi cu suficient respect şi dragoste. Pentru că toţi avem nevoie de cineva care să ne ajute să ne vedem aşa cum suntem şi mai ales să descoperim ceea ce putem fi. Cineva care să ne dea forţa care ne lipseşte pentru a ne accepta şi – ceea ce este mai greu – pentru a ne transforma până acolo încât să fim în stare să-i acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt şi să-i ajutăm la rândul lor să se ridice.
Această forţă în stare să învingă bariera temerilor este singura care-i poate restitui omului iluzia şi entuziasmul pentru ceea ce este bun şi nobil. În această lume unde domneşte indiferenţa şi disperarea, creştinul nu poate ridica din umeri abandonându-i pe ceilalţi. Pentru că ştie că nimeni nu este destinat să fie pierdut, că fiecare fiinţă umană este un candidat la viaţa veşnică, fără să aibă importanţă punctul său de plecare.
A-L găsi pe Isus înseamnă a trece la acţiune. A-L urma înseamnă mai mult decât a simpatiza cu o ideologie; presupune luare de poziţie în faţa vieţii. Cine s-a consacrat cu adevărat pentru lucrurile de sus este implicat automat şi aici jos. Dacă ne este greu să dăm şi altora din banii noştri, din timpul nostru, să împărtăşim credinţa, înseamnă că avem nevoie de o întâlnire care să ne deschidă ochii faţă de adevăratele valori şi faţă de profunda nevoie umană.
Creştinismul istoric tinde, ca orice „-ism”, să se transforme într-o teorie. Dar nu este nici autentic, nici viu dacă nu se manifestă în fapte. Contactul cu Isus ne mobilizează şi ne îndeamnă la solidaritate. Ceea ce suntem şi avem este pus în serviciul binelui, iar viaţa noastră dobândeşte o putere irezistibilă.
Această nouă atitudine în faţa existenţei presupune, între altele, aşa cum imediat şi-a dat seama Zacheu, a împărţi frăţeşte, într-o lume unde sunt atâţia care acaparează în mod egoist. A prefera simplitatea în locul vanităţii şi al consumului egoist. A lua poziţie faţă de nedreptate şi a te strădui nu doar să alini suferinţa, ci să-i elimini cauzele.
Isus ne propune un ideal al slujirii, în locul idolatrizării puterii economice sau a triumfului social. Un ideal de generozitate, în locul manipulării sau utilizării celuilalt ca obiect al egoismului nostru. O luare de poziţie în care diferenţele dintre noi să nu ne împiedice să-i acceptăm, cu bucurie, pe ceilalţi. O atitudine care să ne permită să trăim ca fraţii, într-o societate intolerantă şi în acelaşi timp gregară, unde este tot mai greu să convieţuieşti, să respecţi şi să apreciezi.
Rămânând consecvenţi misiunii de a continua, după capacităţile noastre, lucrarea pe care Isus a început-o în această lume, este normal ca urmaşii Săi să reziste tentaţiei „religioase” de a se îndepărta de ceilalţi, asumându-şi responsabilitatea de a fi cu adevărat sarea pământului, drojdia din aluat şi lumina lumii.
Când Îl întâlnim pe Isus, descoperim cu toţii, ca şi Zacheu, că nici Evanghelia, nici viaţa nu se pot trăi solitar, ci solidar.