Expresia „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu” înseamnă de fapt: aşteaptă întâi ca tatăl meu să moară. Acest tânăr caută de fapt o scuză pentru a-şi întârzia decizia. Ceea ce spune înseamnă:
— Lasă-mă să-mi urmez viaţa. Când mă voi elibera de presiunile familiale pe care acum nu îndrăznesc să le înfrunt, atunci voi putea să Te urmez. Acum nu vreau probleme. După ce-l voi îngropa pe tatăl meu, Te voi urma.
Tatăl acelui băiat putea fi încă tânăr. Era poate nevoie să treacă mulţi ani până când tânărul ar fi putut să întâlnească ocazia favorabilă de a răspunde la acea invitaţie. De aceea, replica lui Isus produce un adevărat şoc spiritual:
— Lasă morţii să-şi îngroape morţii.
Oricine ar fi dorit să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu era absolvit, prin lege, de responsabilitatea de a-şi îngriji părintele, dacă avea alţi fraţi sau alte rude, ceea ce era foarte probabil în acea societate patriarhală. Acele rude se puteau ocupa de bătrân, lăsându-l pe tânărul ucenic să-şi urmeze vocaţia.
Răspunsul lui Isus ar putea fi înţeles în felul următor:
— Îţi înţeleg datoria de fiu. Dar tu nu doreşti să-ţi împlineşti această datorie sfântă, ci doar să-ţi amâni hotărârea, lăsând-o pentru un ipotetic „mai târziu”. Nu-ţi fie frică să-ţi pui credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa mai presus de respectul faţă de tradiţie sau faţă de obiceiurile familiale. Să îngroape morţii o poate face oricine. Să încerce însă să-i învie spiritual, căci la aceasta te chem, este mai urgent şi mai important. Acum, că ai descoperit sensul vieţii tale, împarte cu alţii secretul tău. Lasă-i pe cei morţi spiritual să se ascundă în spatele pretextelor. Termină cu această luptă interioară dintre chemarea lui Dumnezeu şi presiunile lumii tale personale. Cea mai bună alegere este să accepţi Viaţa şi s-o împarţi cu ceilalţi, poate chiar începând cu tatăl tău. Pentru că a urma conştiinţei nu admite întârziere şi, dacă nu urmezi îndemnul conştiinţei tale, nu ai nicio scuză.
În timp ce aceste cuvinte încă mai vibrează în aer, intră în scenă cel de-al treilea personaj, care, apropiindu-se, zise:
— Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă mai întâi să-mi iau rămas-bun de la familia mea.
Înaintea acestei decizii ezitante, rectificate, Isus răspunde:
— Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Din nou un răspuns care-i derutează. Oare nu trebuia ca acel om să-şi ia rămas-bun de la familia lui? Pentru a înţelege aceasta, trebuie să ştim că, în lumea biblică, a-ţi lua rămas-bun nu însemna doar a zice „adio”. Acele despărţiri puteau dura nu ore, ci zile şi săptămâni. Se puteau lungi luni şi chiar ani. Pentru că a te despărţi însemna, de asemenea, a lichida toate afacerile personale. „Lasă-mă să mă despart de tot ce-i al meu” vrea să spună: de tot ce constituie viaţa mea (pe lângă membrii familiei şi posibilele afaceri legate de moşteniri, succesiuni, negoţuri etc.).
Faţă de atâta neîncredere, Isus răspunde că, dacă cineva vrea să înainteze corect, nu trebuie să privească înapoi.
Agricultorii mediteraneeni (şi îi cunosc bine pe cei care lucrează grădinile din Valencia) trag brazde uimitor de drepte. Mereu m-a surprins linia lor perfectă, căci multe au fost trase cu un simplu plug roman tras de un cal. Concentrarea agricultorilor este impresionantă. Nu s-ar putea obţine brazde atât de perfecte privind în altă parte, fără să te concentrezi la ceea ce faci.
A privi înapoi şi a nu te gândi la ceea ce vrei să întreprinzi, ci la ceea ce ai lăsat, este o atitudine periculoasă din punct de vedere spiritual. Echivalează de multe ori cu a te abate, a pierde din vedere obiectivul. Pentru că a lucra pământul, pentru ca sămânţa lui Dumnezeu să germineze şi să dea rod, presupune un angajament serios, care cere o hotărâre fără rezerve şi fără lamentări
inutile.
Cine pune mâna pe plug şi continuă să se uite înapoi se abate de la traiectorie. Îl putem urma pe Hristos, fără a ne schimba munca, dar nu fără a ne schimba ţelul. Legământul cu Dumnezeu cere, ca şi legământul căsătoriei, o implicare totală. Jumătăţile de măsură nu produc decât relaţii îndoielnice şi brazde strâmbe...
Presiunea familiei, prietenii, afacerile care ne ţin legaţi sunt deseori greu de rupt. Dar cine zice: „Doamne, Te voi urma” nu poate să se gândească continuu la ceea ce lasă în urmă. Pentru că i se poate întâmpla, ca şi nevestei lui Lot, să rămână definitiv prizonierul trecutului său.
Cei trei candidaţi la ucenicie trebuiau să descopere că a-L urma pe Isus întotdeauna eliberează.
Primului i se demonstrează că a-L însoţi presupune să-ţi pierzi frica faţă de ceea ce va urma, căci, deşi nu ţi se asigură ceva imediat, ţi se garantează pentru viitor.
Celui de-al doilea i se sugerează că a te dărui înseamnă a te rupe de legăturile prezentului, uneori inclusiv cele familiale, şi a te integra în marea familie a lui Dumnezeu.
Celui de-al treilea i se atrage atenţia că a asculta chemarea înseamnă să te eliberezi de nostalgia paralizantă a trecutului.
Când ne predăm lui Dumnezeu, dispare această triplă teamă care ne împiedică să ne simţim liberi pe deplin: frica de prezent, apăsarea trecutului şi incertitudinea viitorului.
În viaţa fiecăruia există momente care de obicei nu se mai repetă şi care impun luarea unei decizii. „Acum” şi „aici” reprezintă aproape singurul spaţiu de care dispunem. Acest prezent fugar este poate timpul unei decizii definitive.
Pe cei care se precipită asemenea intelectualului impulsiv, spunând: „Te voi urma”, dar nu ştiu ce înseamnă acest lucru, Isus îi avertizează cu privire la riscul care îi aşteaptă. Pentru că acest lucru presupune un angajament.
Cei care se aseamănă cu acel fiu calculat şi precaut, puţin răsfăţat, care dorea să-şi amâne hotărârea pentru mai târziu, sunt puşi în gardă asupra pericolului pe care-l reprezintă amânarea luării unei decizii pe termen nedefinit. Viaţa nu este o repetiţie pe care să o poţi lua de la capăt mereu.
Iar pe cei care oscilează, precum agricultorul indecis care-şi condiţiona predarea de dispariţia tuturor problemelor, Isus îi avertizează asupra riscului de a cădea în cursa propriilor scuze. Pentru că întotdeauna vor fi probleme. Nu putem să-L urmăm cu o inimă împărţită.
Povestea se termină fără a ne spune ce au hotărât acei bărbaţi. L-au urmat toţi trei pe Isus? Nu L-a urmat niciunul? L-a urmat vreunul? Evangheliile nu ne satisfac curiozitatea. Doar ne prezintă aceste întâlniri într-un text condensat, al cărui final abrupt naşte o singură întrebare: Ce vei face tu?