Ai terminat de citit capitolul Pe drum, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/9xeawraXTp4o3Hhj9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Sub un copac.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.
Luca 19:10
Un nume scutură de letargie oraşul adormit. Un strigăt izbucneşte în pieţele sale, ca o ploaie torenţială de vară. Dus de vântul târziu al după-amiezii, deschide ferestrele, scoate în prag femeile, întrerupe bărbaţii din lucrul lor şi-i face pe copii să alerge pe străzi ca nişte stoluri de păsărele.
A sosit Cel pe care toţi Îl aşteptau. Cel care intrigă pe toată lumea. Din conversaţiile din culise, din comentariile dintre vecine, din confidenţele şoptite, numele este strigat azi în stradă.
Numele care a străbătut ţara din Galileea la Decapole, din Iudeea în Samaria, din Ierusalim la Iordan, a ajuns azi în Ierihon.
Vestea aleargă în vârtejuri înaintea Lui, trecând pe poteci, prin grădini, pe străzi şi pe acoperişurile plane ale caselor, precedată de nori de praf şi cete de copii.
Numele îşi deschide drum singur, fără alte titluri sau calificative – Isus din Nazaret. Fără alt acompaniament decât o bănuială: ar putea să fie Mesia...
Şi, în eventualitatea că ar putea fi, toţi Îi aştern în cale, într-o improvizată ghirlandă de „bun venit”, un cortegiu de orbi, şchiopi, bolnavi, mutilaţi, paralitici, demonizaţi şi nebuni. Toţi cei loviţi de soartă, copiii ruşinii, cei pe care nimeni nu vrea să-i vadă, nici să fie văzuţi, sunt scoşi totuşi, la lumina speranţei ce trece odată cu numele care vine.
Pentru că – spun ei – acest nume scoate din tunelul nopţii pe cei resemnaţi cu moartea şi face să strălucească zorii peste naufragiaţii speranţei.
În drumul Său, Isus stă de vorbă cu cei pe care-i întâlneşte. Chiar acolo, la răscrucea vieţilor lor. Nu are nevoie să Se aşeze la catedră, ca doctorii Legii, nici să Se sprijine pe tradiţie, ca rabinii, nici să ofere consiliere precum cărturarii. Vorbeşte în numele Său. În aceasta constă miracolul. Nici cursuri, nici discursuri, nici predici. Doar imagini, parabole şi povestiri, care, duse de vânt, ca şi primele cuvinte ale lui Dumnezeu, fac să ia naştere din nimic, în urechile celor care le ascultă, o lume nouă.
Povestiri care schimbă mersul lumii şi al istoriei. Cuvinte care aparţin mai mult vieţii decât dicţionarului. Mai mult eternităţii decât vieţii. Cuvinte de viaţă veşnică ce trezesc inimile moarte către destine nemaipomenite şi neştiute.
Cuvinte al căror ecou traversează străzi şi pieţe, răsună în curţi şi pe acoperişuri şi ajung până la taraba vameşilor, unde numără banii, suferă, blestemă şi visează Zacheu...
Aici începe povestea omului care L-a întâlnit pe Isus în modul cel mai neaşteptat. Colectorul de impozite n-a trezit niciodată simpatia cuiva. Zacheu, mai marele vameşilor, era un om bogat, puternic, cu o importantă funcţie administrativă în guvern, dar urât de toată lumea. Zacheu trădătorul, Zacheu hrăpăreţul, era exclus din comunitatea religioasă a Israelului, fiind acuzat de colaborare cu duşmanul. Relaţiile cu el le erau interzise cetăţenilor loiali. Până şi numele său, care însemna „pur” în limba sa, era motiv de batjocură pentru contribuabili. Şi, culmea, era mic de statură, ceea ce, fără îndoială, nu-i îmbunătăţea deloc starea de spirit.
Zacheu era un marginalizat – căci există şi bogaţi marginalizaţi – care suferea de singurătate. Ca atâţia alţii, văzându-se subapreciat, ajunsese să fie dezgustat de sine. Faptul că era un opresor nu-i micşora neliniştea, dimpotrivă, îi accentua sentimentul de vinovăţie. Conştiinţa îl chinuia cu remuşcări făcându-l să tânjească după pacea lui Dumnezeu. Zacheu nu ştia ce să mai facă.
De când colegul său Matei, din Capernaum, renunţase peste noapte la funcţia sa, pentru a urma unui nou profet, care, spre surprinderea tuturor, îl acceptase printre colaboratorii Săi cei mai intimi, obsesia de a afla cât mai multe despre acel Învăţător nu-i mai dădea pace.
Auzind că Isus Se află în Ierihon, îşi închise biroul cu toată graba şi alergă în căutarea Lui. Dacă a reuşit să-i schimbe viaţa lui Matei, atunci trebuie să stea de vorbă cu El. Poate că ar putea să facă ceva şi pentru el.
Dar un zid uman îi închidea drumul. În alte împrejurări, cu bani, ar fi reuşit. Dar de data aceasta, lumea nu-l lasă să treacă. Umilit din cauza a ceea ce i se părea o răzbunare, Zacheu se ridică, în zadar, pe vârfuri, în spatele mulţimii. Fiind mic de statură, nu poate să vadă. Reuşeşte doar să audă strigătele orbului Bartimeu:
— Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!
Rugămintea orbului are un ecou special în inima lui îndurerată. Vocea care răspunde îi zice:
— Ce vrei să-ţi fac?
Aceasta era ceea ce şi Zacheu dorea să audă. Dar nu reuşeşte să înţeleagă răspunsul, înăbuşit de mulţimea care strigă, uimită că orbul vede.
Un fior de frustrare îl zgudui. Tocmai când este pe punctul de a pleca blestemându-şi soarta, îi vine o idee nebunească. Fără a o mai analiza, se grăbeşte să o pună în aplicare, cu obsesia celui care se teme să nu piardă şi ultima şansă. Alergând disperat pe străzile lăturalnice, acum pustii, ajunge la marginea oraşului, într-un loc cunoscut din copilărie: acel bătrân sicomor, cu o creangă atârnând deasupra drumului, pe care, copil fiind, de atâtea ori se căţărase. Viaţa îl învăţase să se descurce, ca să-şi compenseze limitele. Ca un bun director ce era, învăţase să escaladeze vârfurile. La urma urmelor, de sus, întotdeauna se domină mai bine situaţia.
Luca descrie într-un mod complice realizarea planului său. Nu avem nevoie de multă fantezie ca să ni-l imaginăm pe şeful vameşilor din oraş (sau un inspector de la Finanţe), urcând gâfâind într-un pom, înainte ca cineva să-l vadă, şi camuflându-se pe o creangă, în aşteptarea convoiului, dorindu-şi mai mult decât orice ca nimeni să nu se uite în sus.