Mulţimea se apropie. În sfârşit, Zacheu Îl vede pe Profet. Inima i se strânge în piept, pentru că acesta S-a oprit chiar sub copac şi oamenii se strâng în jurul Său formând un cerc.
Cât timp a stat acolo vorbind şi despre ce nu ni se spune. Ştim doar că, la un moment dat, Isus ridică privirea spre copac şi, spre groaza lui Zacheu, toţi îl imită, izbucnind într-un hohot general:
— Ia priviţi cine este acolo!
Bietul om ajunsese până aici, căutând alinare la suferinţele sale. Acum, roşu de furie şi de ruşine, se va transforma în bătaia de joc a Ierihonului. Dar chiar atunci, Isus, care nu râde, care îl priveşte cu respect, i se adresează cu cea mai mare naturaleţe din lume şi-l scoate din acea situaţie ridicolă într-un mod genial. Ca şi când s-ar adresa unui vechi prieten, îi zice:
— Zachee, coboară repede, căci astăzi voi rămâne în casa ta.
Era aproape să cadă din pom de uimire în faţa unui asemenea gest de prietenie. Când sări în mijlocul mulţimii care s-a dat la o parte uimită ca să-i facă loc, Isus îl salută ca pe un vechi cunoscut. Lui Zacheu i se pare că visează. El, desconsideratul, blestematul, singuraticul, este acceptat de marele Învăţător şi va împărţi cu El masa şi casa!
Acasă, departe de mulţime, Zacheu îşi deschide inima şi, împreună cu Isus, trasează o nouă direcţie pentru viaţa sa. În timp ce în stradă lumea murmură împotriva vameşului necurat şi a personajului dubios care a intrat să găzduiască la el, ei fac planuri pentru a ajuta cu bunurile lui pe cei mai nevoiaşi critici ai săi.
Şi cum nimeni nu-L poate accepta pe Isus în viaţa sa fără a începe o schimbare, gratitudinea lui Zacheu faţă de această prezenţă, care i-a umplut golul, începe să dea pe dinafară în mod natural.
Dintr-odată se simte solidar cu cei la a căror mizerie a contribuit, prelungind-o sau agravând-o, chiar dacă îşi bat joc de el. Nu-i mai vede ca pe nişte fiinţe demne de exploatat sau de dispreţuit, ci ca pe nişte fraţi.
Luca ne sugerează că Zacheu s-a ridicat – „a stat înaintea Domnului”. Fostul asupritor ia cunoştinţă de noua dimensiune pe care Isus i-a dat-o. De acum, adevărata sa statură – căci Zacheu a crescut în mod miraculos din momentul în care a început să devină din nou copil, căţărându-se în copac – se va măsura după nivelul generozităţii sale.
Bogăţia acumulată atâta timp pe spinarea celorlalţi nu-l mai face fericit. N-o mai doreşte. Decide să dea jumătate săracilor, iar celor pe care i-a nedreptăţit să le restituie împătrit. În urma întâlnirii cu Isus a descoperit plăcerea de a dărui.
Una dintre cele mai mari nevoi omeneşti este să descoperi valoarea infinită pe care o are viaţa ta şi fiecare viaţă, posibilităţile incredibile pe care le are orice bărbat şi orice femeie atunci când sunt trataţi cu suficient respect şi dragoste. Pentru că toţi avem nevoie de cineva care să ne ajute să ne vedem aşa cum suntem şi mai ales să descoperim ceea ce putem fi. Cineva care să ne dea forţa care ne lipseşte pentru a ne accepta şi – ceea ce este mai greu – pentru a ne transforma până acolo încât să fim în stare să-i acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt şi să-i ajutăm la rândul lor să se ridice.
Această forţă în stare să învingă bariera temerilor este singura care-i poate restitui omului iluzia şi entuziasmul pentru ceea ce este bun şi nobil. În această lume unde domneşte indiferenţa şi disperarea, creştinul nu poate ridica din umeri abandonându-i pe ceilalţi. Pentru că ştie că nimeni nu este destinat să fie pierdut, că fiecare fiinţă umană este un candidat la viaţa veşnică, fără să aibă importanţă punctul său de plecare.
A-L găsi pe Isus înseamnă a trece la acţiune. A-L urma înseamnă mai mult decât a simpatiza cu o ideologie; presupune luare de poziţie în faţa vieţii. Cine s-a consacrat cu adevărat pentru lucrurile de sus este implicat automat şi aici jos. Dacă ne este greu să dăm şi altora din banii noştri, din timpul nostru, să împărtăşim credinţa, înseamnă că avem nevoie de o întâlnire care să ne deschidă ochii faţă de adevăratele valori şi faţă de profunda nevoie umană.
Creştinismul istoric tinde, ca orice „-ism”, să se transforme într-o teorie. Dar nu este nici autentic, nici viu dacă nu se manifestă în fapte. Contactul cu Isus ne mobilizează şi ne îndeamnă la solidaritate. Ceea ce suntem şi avem este pus în serviciul binelui, iar viaţa noastră dobândeşte o putere irezistibilă.
Această nouă atitudine în faţa existenţei presupune, între altele, aşa cum imediat şi-a dat seama Zacheu, a împărţi frăţeşte, într-o lume unde sunt atâţia care acaparează în mod egoist. A prefera simplitatea în locul vanităţii şi al consumului egoist. A lua poziţie faţă de nedreptate şi a te strădui nu doar să alini suferinţa, ci să-i elimini cauzele.
Isus ne propune un ideal al slujirii, în locul idolatrizării puterii economice sau a triumfului social. Un ideal de generozitate, în locul manipulării sau utilizării celuilalt ca obiect al egoismului nostru. O luare de poziţie în care diferenţele dintre noi să nu ne împiedice să-i acceptăm, cu bucurie, pe ceilalţi. O atitudine care să ne permită să trăim ca fraţii, într-o societate intolerantă şi în acelaşi timp gregară, unde este tot mai greu să convieţuieşti, să respecţi şi să apreciezi.
Rămânând consecvenţi misiunii de a continua, după capacităţile noastre, lucrarea pe care Isus a început-o în această lume, este normal ca urmaşii Săi să reziste tentaţiei „religioase” de a se îndepărta de ceilalţi, asumându-şi responsabilitatea de a fi cu adevărat sarea pământului, drojdia din aluat şi lumina lumii.
Când Îl întâlnim pe Isus, descoperim cu toţii, ca şi Zacheu, că nici Evanghelia, nici viaţa nu se pot trăi solitar, ci solidar.