Ai terminat de citit capitolul Sub un copac, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/ZzbXBYnBE3tzPWip8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul La o sărbătoare.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Vrem să-L vedem pe Isus.
Ioan 12:21
Oraşul nu mai părea acelaşi. Ca în fiecare an, obişnuita monotonie a străzilor, a rutinei şi a oamenilor se transformase într-o efervescenţă vertiginoasă care invadase totul. Era cea mai mare sărbătoare. Ocazia mult aşteptată de a evada din rutină şi de a experimenta ceva nou.
Euforia sărbătorii creştea şi mai mult datorită anotimpului. Începea primăvara.
O mireasmă de flori şi iarbă proaspătă plutea în aer. Viaţa renăştea odată cu soarele care încălzea pământul şi făcea să vibreze aerul, odată cu seva proaspătă care înviora pomii, făcând ca sângele să pulseze mai repede prin vene.
Cine zice sărbătoare zice bucurie. Sărbătoarea este, pentru toţi, ocazia de a se întoarce la inocenţa tinereţii, la fervoarea adolescenţei şi la jocurile copilăriei. Din acest motiv, sărbătorile sunt, în acelaşi timp, amintiri şi nostalgie.
Pentru Israel, Paştele era sărbătoarea prin excelenţă. Comemora eliberarea din Egipt, adică independenţa naţională. Odată cu căderea nopţii, prieteni şi rude se aşezau în jurul mesei de gală, mâncau mielul simbolic împreună cu ierburile amare, beau cupa binecuvântării şi cântau împreună psalmii rituali, lăudându-L pe Dumnezeul salvator care-i scosese din sclavie la libertate.
Între reverenţă şi sărbătoare, Paştele amintea, de asemenea, de alegerea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu în acea noapte în care favoarea divină, protejându-i pe robii evrei, anticipa în acelaşi timp eliberarea definitivă din orice sclavie odată cu venirea lui Mesia. Paştele era un prilej de aşteptări, de speranţe şi de promisiuni.
Sărbătorile însă s-au transformat curând într-un scop în sine, motivul iniţial contând tot mai puţin. Comemorarea oficială se menţine, dar lumea o trăieşte – dacă totuşi şi-o aminteşte – într-un plan secundar, aproape în afara semnificaţiei ei. Sărbătoarea se menţine ca o ocazie aşteptată pentru a schimba atmosfera, a te bucura, a vedea alte lucruri.
Ierusalimul era plin de pelerini, de vânzători ambulanţi, de cerşetori şi mai ales de străini. Se puteau vedea israeliţi din diaspora şi, de asemenea, păgâni care căutau în spiritualitatea lui Israel o dimensiune pe care nu o găseau în religia lor. Printre ei era un grup de greci care-L căutau pe Isus.
Erau admirabili aceşti greci. Spre deosebire de alţii, nu-L căutau pe Isus în singurătatea sumbră, privată, ascetă, a unei mânăstiri. Îl căutau în lume, printre oameni. Mulţi L-au căutat pe Dumnezeu prin penitenţe. Dar câţi L-ar căuta oare, la o sărbătoare?
Pentru unii – şi poate au motivele lor –, spiritualitatea constă doar în izolare, abstinenţă, severitate şi plictiseală. Însă pentru Isus, religia este libertate, plinătate, bucurie, realizare personală. Pentru El, adevăr rimează* mai presus de toate cu fericire.
Grecii din povestea noastră Îl vor găsi la acea sărbătoare. Auziseră spunându-se că tânărul Profet tocmai intrase în Ierusalim, aclamat ca Mesia. Deşi nu ştiau că misiunea Lui pe acest pământ se afla pe punctul de a se termina, Îl căutau totuşi cu grabă. După tot ce li se povestise despre El, atracţiile sărbătorii li se păreau fără gust şi presimţeau că o întâlnire cu Învăţătorul din Galileea i-ar interesa mai mult decât ceremoniile de la Templu.
Nesatisfăcuţi cu filozofia din ţara lor şi cu liturghia din Israel, aceşti greci inteligenţi şi sensibili căutau ceva mai mult pentru a-şi sătura setea spirituală. De aceea, ei insistă:
— Vrem să-L vedem pe Isus!
Primul contact îl au prin intermediul lui Filip, un ucenic din Betsaida, din Galileea, zonă cu multe influenţe greceşti. Filip poate să le înlesnească apropierea de Isus, căci înţelege limba lor. Spre deosebire de ceilalţi apostoli, care, ca buni iudei, aveau nume ebraice sau aramaice,
Filip are un nume grecesc, care scoate în evidenţă asimilarea părinţilor săi la noua cultură.
Filip probabil s-a simţit dezorientat în faţa acelor primi străini interesaţi în a-L cunoaşte pe Isus, căci, după cum ne este relatat, a mers înainte să-l anunţe pe Andrei, celălalt apostol cu nume grecesc, veteranul lor.
Grecii auziseră vorbindu-se de Isus, dar asta nu le era de ajuns. Doreau să-L vadă. Să vorbească cu El. Să descopere cine este. Să-L cunoască direct. Dorinţa lor avea să se realizeze graţie ajutorului lui Filip şi Andrei.
De atunci şi până astăzi, mulţi au dorit să-L cunoască pe Isus. Ca şi grecii, au auzit vorbindu-se de El. Însă cuvintele noastre s-au devalorizat mult şi nu mai sunt de ajuns. Ei ar dori să-L vadă. Mai mult, ar dori să-L găsească în noi, creştinii. Cu o dorinţă care uneori nu este destul de clară, în căutarea lor li se adresează urmaşilor Lui, unor Filipi de astăzi care, neştiind ce să facă, îi trimit la specialişti sau veterani ca Andrei.
Personalitatea umană este în mod esenţial proiectivă. Ceea ce suntem, ceea ce gândim, simţim sau credem, într-o formă sau alta, se proiectează asupra a ceea ce facem. Nu este uşor ca eul nostru secret să se menţină ascuns mult timp. Mai devreme sau mai târziu va sfârşi prin a se manifesta, fie în cuvintele sau atitudinile noastre, fie în tăcerea noastră. Biblia exprimă lucrul acesta foarte sugestiv când spune: „Din prisosul inimii vorbeşte gura.” Deci este imposibil ca trăirea noastră zilnică să nu descopere credinţa noastră. Şi, deşi este adevărat că „nu haina îl face pe călugăr”, totuşi călugărul este cel care alege haina ordinului călugăresc la care aderă. Cei din jurul nostru ne identifică cu imaginea pe care o lăsăm în mod conştient sau inconştient.