Dacă este important să ţinem cont de imagine, publicitară sau politică, pentru că imaginea „vinde”, pentru că afectează, într-un mod pozitiv sau negativ spectatorul, clientul sau electorul, ar trebui să ne îngrijim şi de imaginea noastră în sfera religioasă. Ceea ce văd alţii în noi, când ne privesc, afectează concepţia lor despre creştinism. Cei care Îl caută pe Isus şi se apropie de noi, oare ce văd?
Pentru unii, a avea grijă de imaginea lor înseamnă să-şi pună o mască din când în când, după cum le convine, într-un fel de carnaval personal, ca şi când i-ar interesa mai mult imaginea pe care o lasă decât realitatea pe care o trăiesc. Fără îndoială, important este fondul. Dumnezeu ne-a creat „după chipul Său”, iar scopul Lui este să fim modelaţi după chipul Fiului Său. Adică să ne lăsăm marcaţi de El atât de profund, încât imaginea noastră să sfârşească prin a o reflecta pe a Sa.
Pavel, cu marea sa psihologie practică, ne spune că reflectăm ceea ce contemplăm: „Privind cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului, suntem transformaţi după chipul Său.”
Dacă nu-L reflectăm pe Hristos, este pentru că nu-L contemplăm. Şi dacă-L reflectăm rău, este pentru că nu-L contemplăm bine. Ca nişte oglinzi deformate, distorsionăm într-o caricatură grotescă imaginea primită.
Procesul normal pe care Dumnezeu îl aşteaptă în viaţa noastră spirituală este să reflectăm, de fiecare dată cât mai clar, caracterul Său. Transformându-ne în ceea ce contemplăm, în final ajungem să ne schimbăm nu imaginea, ci însăşi realitatea noastră. De aceea, în loc să încercăm să disimulăm aspectul exterior, este mai eficace să ne lăsăm transformaţi.
Mulţi trăiesc religia ca şi când ar face parte dintr-un club. Relaţiile dintre membrii săi se limitează la întâlniri săptămânale, aşa cum se întâmplă, de exemplu, între microbişti şi echipa lor. Deşi ar fi de dorit ca Isus să aibă în fiecare oraş tot atâţia suporteri cum au unele cluburi, relaţia spirituală este de altă natură.
Membrul unui club trebuie să poarte o insignă, să arboreze un drapel sau să frecventeze un local pentru a arăta afilierea sa. Relaţia dintre adevăratul credincios şi Dumnezeu este, într-un anumit sens, comparabilă cu cea care există între un bec şi lumină: când se stabileşte contactul potrivit, lumina străluceşte în mod automat.
Isus ilustrează această relaţie spunând: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod, căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic […]. După cum mlădiţa nu poate să aducă rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi rod dacă nu rămâneţi în Mine.”
Cine depinde cu adevărat de Viţă nu trebuie să-şi facă griji din cauza imaginii sale. Cu timpul, în mod inevitabil, fructele vor veni. Alţii le vor vedea şi vor simţi dorinţa de a se delecta şi ei din acea sevă a vieţii. Secretul nu constă în a fi un bun lăstar, ci a te trage dintr-un butuc pur.
Acei greci care voiau să-L vadă pe Isus I-au adus o mare satisfacţie: dovada că lucrarea Sa începea să dea roade. Conduşi de incertitudinile lor spirituale, au găsit în El ceea ce căutau, fără să ştie, dincolo de marginile religiei şi culturii lor. Poate din cauza aceasta a zis: „A sosit ceasul în care Fiul omului să fie glorificat.” Adică să fie cu adevărat făcut cunoscut şi apreciat, pentru ca cei ce caută un învăţător să-L găsească pe acela în stare să satisfacă pe deplin setea lor spirituală, şi nu în ciuda împotrivirii urmaşilor Săi, ci prin intermediul lor.
Stând de vorbă cu grecii, Isus compară fiecare fiinţă umană cu un bob de grâu. Ceva foarte mic, dar minunat, pentru că ascunde un potenţial de viaţă incredibil. Totuşi acest grăunte va germina doar dacă va cădea pe pământ, dacă se va preda.
— Vă asigur, dacă bobul de grâu nu cade pe pământ şi nu moare, rămâne fără rod; în schimb, dacă moare, rodeşte din belşug.
Începem să creştem spiritual când în experienţa noastră se produce o moarte şi o înviere.
Natura cunoaşte dintotdeauna secretul morţii dătătoare de viaţă, al unui sacrificiu salvator. Secretul că pentru a rodi trebuie să „mori” mai întâi se găseşte înscris în structura vieţii. De multe ori ne lipseşte vigoarea, suntem sterili şi nu rodim, pentru că pur şi simplu depindem de noi înşine. Suntem ca nişte grâne depozitate, fără contact cu Izvorul de energie al universului. Ne lipseşte o întâlnire decisivă. Dacă intrăm în brazdele adânci ale nevoii umane, vitalitatea divină va germina în noi şi nimic nu va putea s-o împiedice.
Când acceptăm să fim semănaţi într-un pământ bun, rădăcinile noastre pătrund adânc. Şi din acel grăunte insignifiant, într-o zi, dintr-odată, răsar flori şi fructe nemaipomenite.
Textul continuă cu o declaraţie uimitoare: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.” Atitudini opuse, prezentate în termeni absoluţi: a iubi sau a urî, viaţă sau moarte, a păstra sau a pierde. Acest semitism indică polarizarea preferinţelor noastre. Cu expresii aparent extreme, Isus ne previne asupra consecinţelor, în mod inevitabil extreme, ale alegerii noastre. Cine îşi centrează viaţa pe eul personal, şi asta îi e de ajuns, să ştie că, oricât de mult ar ţine la ea, într-o zi o va pierde. Pentru că VIAŢA, cu majuscule, trebuie dorită. Deci, atunci când realizăm că nu putem trăi fără o dimensiune transcendentă a existenţei noastre, înseamnă că viaţa veşnică a început deja să fie a noastră. Problema e să alegi. Pentru a germina şi a aduce rod, trebuie să mori faţă de lume şi să laşi să erupă şi să rodească în tine Viaţa.
În calitate de credincioşi, doar atunci vom putea, în sfârşit, să nu ne mai preocupăm de imaginea noastră. Pentru că ceilalţi, toţi grecii cu care ne vom întâlni, fie că vrem sau nu, Îl vor vedea pe Isus în noi. Atunci se va repeta din nou experienţa primilor Săi urmaşi: interesele lor, caracterul, modul de viaţă se schimbaseră atât de mult, într-un fel atât de admirabil, încât lumea, privindu-i, se minuna şi recunoştea că fuseseră cu Isus. A sta cu ei era ca şi când te-ai fi întâlnit cu Isus, adică mult mai bine decât la o sărbătoare.