- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Există opere celebre de o bogăţie artistică atât de mare, de o valoare umană sau de o profunzime spirituală atât de imensă, încât numeroasele studii cărora le-au dat naştere nu reuşesc să pătrundă pe deplin misterul lor, nici trecerea timpului să le scadă din farmecul indescifrabil sau din incredibila relevanţă. Între aceste tezaure ale omenirii, un loc privilegiat îl ocupă evangheliile: patru povestiri fascinante despre personajul cel mai enigmatic din istorie.
Nu lipsa cărţilor despre Isus m-a determinat să public aceste pagini. Dimpotrivă. E greu de crezut că a mai rămas ceva de spus despre această Fiinţă excepţională, care întrece ca nimeni alta limitele omeneşti. Bogăţia subiectului m-a făcut să încerc o nouă lectură a acestui izvor nesecat de inspiraţie. Precum marile simfonii, precum catedralele gotice sau orice altă mare creaţie a gândirii, evangheliile pot fi examinate la diverse nivele şi din diferite perspective.
Aceste pagini nu pretind a fi o reconstituire istorică, nici o analiză teologică. Excelentele lucrări deja existente fac inutilă o asemenea muncă. Intenţia mea este alta. Deşi susţinută de documentele acumulate de-a lungul multor ani de studiu, prezentarea textelor este o simplă încercare personală de a recompune şi sugera un cadru ambiental verosimil, apt în acelaşi timp să evoce realitatea şi s-o apropie de prezentul nostru cotidian. Mai mult decât exactitatea arheologică a detaliilor, mă interesează adevărul subiacent din fiecare povestire.
În loc să abordez textul biblic ca pe o scriere imuabilă în rigiditatea autorităţii sale sacre, am preferat să mă apropii de el ca de o povestire vie, retrăită în flexibilitatea nelimitată a constantei sale actualităţi.
Însăşi fidelitatea mea faţă de intenţia originalului îmi permite să mă dedic acestui exerciţiu de actualizare cu toată libertatea, pentru că aceste texte n-au fost scrise ca să fie păstrate ca documente de arhivă, ci pentru a le aplica în viaţa noastră cotidiană. Dacă îndrăznesc să le descriu în felul meu, este pentru că ştiu că, înainte de a fi scrise, au fost trăite şi povestite. Şi au fost scrise tocmai pentru a fi retrăite şi repovestite la nesfârşit.
Cuvintele acestea sunt o mărturie personală despre întâlnirile mele cu Isus de-a lungul vieţii, ca nişte proiecţii ale situaţiilor descrise de evanghelii. Fără îndoială, sunt mai mult rodul inimii decât al intelectului. Izvorăsc mai mult din admiraţia mea crescândă pentru Învăţătorul din Galileea decât din acumularea de date istorice. În ultimă instanţă, sunt mai mult rezultatul întâlnirii cu o persoană decât al frecventării unor biblioteci. Pasiunea mea pentru Isus, ca orice mare dragoste, a luat naştere dintr-o mare întâlnire.
Dintre numeroasele reflecţii pe care mi le-a trezit fiecare pasaj, le împărtăşesc aici doar pe cele care mi s-au părut mai relevante pentru fiecare caz, ştiind că textul poate să transmită multe altele.
Relaţiile lui Isus cu oamenii sunt toate atât de sugestive, încât a fost destul de dificil să decid pe care să le includ şi la care să renunţ. Cum consider că această lucrare este doar o introducere la un proiect mult mai important – studiul direct al evangheliilor de către cititori –, am limitat întâlnirile la paisprezece pentru a fi scurt, rămânând însă fidel adevărului biblic. Dacă această prezentare succintă le trezeşte unora interesul de a explora mai mult Evanghelia sau îi ajută să-L găsească, sau să-L regăsească, în mod personal pe Isus, atunci şi-a atins scopul.
Nu simt nevoia să le cer scuze elevilor şi prietenilor mei că repet aici unele dintre ideile pe care m-au auzit expunându-le şi în alte ocazii, căci ei sunt cei care m-au convins să le public. Tuturor le mulţumesc profund pentru ajutorul preţios.
Totuşi trebuie să le menţionez, în mod particular, pe Raquel Aguasca, pentru preţiosul ei sfat în redactare, pe Rosa Valverde, pentru competenta sa colaborare în pregătirea manuscrisului final, pe soţia mea, pentru asistenţa sa constantă în toate fazele proiectului, şi, în mod special, pe Marta Prats, fără al cărei entuziasm şi sprijin moral şi profesional neobosit, această carte n-ar mai fi existat.
Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?
Iată că cei ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele împăraţilor.
Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc. El este acela despre care este scris: «Iată, trimit pe solul Meu înaintea Feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta».
Vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul.
Totuşi cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.
Luca 7:24-28
cf. Maleahi 3:1
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Iată glasul celui care strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului...”
Matei 3:3
Albia Iordanului este o vale săpată în deşert. Un defileu care coboară câteva sute de metri sub nivelul Mării Mediterane, până la vărsarea în apele urât mirositoare ale Mării Moarte, locul cel mai de jos de pe pământ şi una dintre văile cele mai impregnate de istorie...
Acest sol torturat de eroziuni şi calcificat de focul cerului este tot ce a mai rămas din ceea ce, în alte timpuri, ar fi trebuit să fie fertila vale a Sodomei: munţi mutilaţi, pietrişuri sterile, crăpături sinistre şi roci blestemate. Nici măcar oaza Ierihonului, cu verdele îndepărtat al palmierilor săi, nu reuşeşte să rupă asprimea acelei dezolante aridităţi.
Nişte călători dau viaţă dimineţii, în timp ce traversează vadul în Betabara, trecătoare obligatorie în drumul caravanelor. Conform tradiţiei, pe aici au trecut Iordanul, pe uscat, israeliţii din vechime, conduşi de Iosua, când au intrat pe pământul promis. Şi tot aici, profetul Ilie şi-a deschis drum prin apele tulburi, lovind râul cu mantaua sa, puţin înainte de a se fi înălţat la cer într-un car de foc.
Urcând uşor împotriva curentului, călătorii ajung la o cotitură largă. Într-o parte, un zid abrupt îşi proiectează umbra peste ochiul de apă liniştit. Râul, care curge printr-o albie plină de ocolişuri, se linişteşte şi se opreşte pe un banc de nisip care se înalţă uşor spre munţii Moabului. Un adevărat auditoriu natural, unde nou-veniţii se fac comozi printre trestii, stuf, leandri în floare şi roşcovi răsuciţi.
Coborând această adâncitură, se pierde din vedere singurătatea aspră a deşertului. Malul abrupt închide orizontul. Peisajul se reduce la două planuri: cerul şi pământul, iar în mijloc – apa curată, albastră, strălucitoare.
Acesta este locul ales de acela pe care ei îl caută. Aici îşi au locuinţa aula şi sanctuarul. În singurătate, marea şcoală a oamenilor superiori, unde nimic nu reuşeşte să distragă atenţia, şi-a modelat spiritul auster şi puternic, definit de înger ca „duhul lui Ilie”. Căci aceşti călători au venit să-l asculte pe Ioan Botezătorul...
Ţărani din îndepărtatele sate de munte, pescari din Galileea, artizani din Iudeea şi negustori din Ierusalim ajung aici după un drum lung şi obositor. Sunt doar câteva luni de când mesajul său a scuturat Israelul. Dumnezeu a tăcut vreme de secole, iar dacă acum vorbeşte prin gura unui profet, ei vor să-L asculte.
Pe măsură ce soseşte, lumea se adună în grupuri. La o anumită distanţă, şi mai presus de toţi, se disting marii capi ai aristocraţiei: latifundiari şi înalţi prelaţi. Eleganţi, mândri, detestaţi şi invidiaţi de toată lumea, trăiesc din rente, din funcţii religioase sau din posturi în guvern. Poporul îi urăşte din cauza abuzului de putere, a rapacităţii şi
belşugului în care trăiesc. Au venit ca să se recreeze şi să cântărească pericolul. Sunt irodienii şi saducheii, purtătorii de cuvânt ai Sinedriului, complicii lui Irod şi spionii lui Pilat. Pentru ei, Ioan era un agitator politic.
Distanţaţi, de asemenea, de restul poporului, se află fariseii. Dacă saducheii reprezintă bogăţia şi puterea, fariseii întruchipează înţelepciunea şi ştiinţa. Învăţaţi, licenţiaţi în drept, doctori, rabini, învăţători, avocaţi, teologi, judecători şi formatori de opinie publică. Sunt cei care gândesc, cei care influenţează. Suficienţa arogantă pe care o emană este forţa cea mai refractară şi mai ostilă predicii lui Ioan Botezătorul. Ce-ar putea să-i înveţe acest biet incult? Siguri pe ei, sub mantia de cultură, de religiozitate şi de respect burghez, sunt preocupaţi totuşi de radicalismul tânărului profet. Au venit să analizeze declaraţiile neliniştitoare ale noului predicator. Să protejeze legea. Să salveze ortodoxia. Să apere tradiţia. Pentru ei, Ioan este un fanatic periculos.
În mulţime străluceşte armura soldaţilor. Unii, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, patrulează prin zonă pentru a împiedica revoltele. Alţii însă se află acolo din proprie iniţiativă. În permisie, prea departe de casele lor, îşi umplu cum pot timpul lăsat de armistiţiu. După vărsarea de sânge, caută un mod de a uita trecutul sau de a înăbuşi vocea care le tulbură odihna. Încearcă să scape din cercul infernal al violenţei legalizate în care au intrat şi să caute un alt motiv pentru a lupta, unul mai satisfăcător decât banii.
Ascunzându-se de soldaţi, în mulţime se pot vedea câţiva zeloţi. Pot fi recunoscuţi atât după răzvrătirea din priviri, cât şi după cuţitele care se ghicesc sub pelerinele lor. Luptă pentru independenţa ţării, împotriva ocupaţiei militare. În zelul lor, sunt dispuşi la orice: răscoală, gherilă, asasinat. Pe cât de idealişti, pe atât de cruzi, sunt capabili să-şi dea viaţa pentru cauza lor sau să ia vieţi pentru aceeaşi cauză. Guvernul îi califică drept terorişti.
Poporul se teme de ei, îi admiră şi-i acoperă. Sunt conştiinţa naţională, dar confundă religia cu vocea neamului. Setea lor de libertate şi dreptate i-a adus la Iordan, pentru că Ioan, ca şi ei, denunţă abuzurile celor puternici, corupţia de la curte şi complicitatea clerului. Iar ei aşteaptă un lider, un Mesia care să elibereze poporul şi să-l salveze, în sfârşit, de la chin.
Aproape de apă, într-un mic cerc de care ceilalţi încearcă să se îndepărteze fără a-şi disimula dispreţul, discută vameşii: colectorii de impozite, funcţionari ai fiscului şi trezorierii. Colaboratori şi beneficiari ai ocupaţiei romane, vameşii reprezintă birocraţia şi fiscul: călăii şi asupritorii jugului imperial.
Îi însoţesc câteva femei care frapează prin aspectul lor încărcat de bijuterii ostentative şi parfumuri stridente. Desconsiderate de unii, exploatate şi dorite de alţii, trăiesc, ca şi vameşii, solidaritatea marginalizaţilor: puţini bani, pentru puţină companie. Ducându-şi viaţa între răufăcători şi burghezie, au venit la Iordan pentru că singurătatea este tristă. Pentru că au nevoie de respect, înţelegere şi ajutor, ca orice fiinţă umană. Sau poate pentru că viaţa pe care o trăiesc nu le mai satisface şi visează la o alta.
Din când în când, se întrezăreşte în mulţime albul veşmintelor călugărilor esenieni. Preocupaţi de ei înşişi, părând că aparţin altei lumi, trăiesc austeri ascetismul lor mistic. În fervoarea lor fatalistă, au abandonat orice acţiune care nu este prozelitism sau penitenţă. La umbra mânăstirii lor, indiferenţi la nevoile celorlalţi şi la problemele prezentului, ei reprezintă o altă formă de sectarism, trăită între lupta pentru cauză şi inhibiţie.
Restul auditoriului – clasa mijlocie: ţărani, muncitori, femei cu copii. O grămadă de săraci, cerşetori şi bolnavi. Şi mulţi tineri. Lume de rând. Fiecare purtând în spate probleme familiale şi conflicte personale, iubiri şi uri, răni şi iluzii, pasiuni şi temeri, frustrări şi speranţe.
În mulţimea aceea de curioşi, indiferenţi, neliniştiţi sau resemnaţi, fără să se deosebească prea mult de ei, aşteptau, de asemenea, doi pescari, Ioan şi Andrei, o femeie cu o profesie dubioasă, numită Maria, un tânăr doctor în drept preocupat de viitorul său, un bancher cu o istorie tulbure, un bolnav incurabil despre care se crede că este posedat de Diavolul şi nişte tineri foarte sănătoşi, aflaţi în căutarea unui ideal...
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Străfundul privirilor lor descoperă aceeaşi insatisfacţie şi lupte asemănătoare. Toţi ar vrea să-şi depăşească mediocritatea, nereuşitele, acea rutină amară în care se târăsc, fără să ştie de ce. Au venit căutând alinare şi speranţă, pentru că presimt că a trăi ar putea să însemne ceva mai mult decât a munci sau a şoma, a suferi sau a te distra. Se află aici pentru că doresc să găsească ceea ce le lipseşte. Au venit pe malul Iordanului pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu din gura profetului...
Când Botezătorul apare deasupra stâncilor, o linişte plină de aşteptare se aşterne peste cei prezenţi. Strălucirea din privirea sa este cea a unui sol al lui Dumnezeu. Singurul fiu al unui venerabil preot a renunţat la viaţa uşoară din Templu pentru a-şi urma riscanta vocaţie. Cuvântul pe care Duhul i-l spune în deşert, el îl proclamă înaintea mulţimii cu toată forţa tinereţii sale.
Ioan este conştiinţa autentică şi neinfluenţabilă a aceluia care nu se teme de nimeni şi de nimic: nici de guvern, nici de cler, nici de popor. Condamnă deopotrivă şi viciile josnice ale plebei, şi crimele ascunse ale celor puternici. Deţine elocvenţa irezistibilă a cuiva care proclamă adevărul. Mesajul său este clar, simplu şi direct: „Dumnezeu va veni. Împărăţia lui Mesia se apropie. Pregătiţi-vă pentru a-L primi.”
Ioan este un suflet puternic, dar sensibil în faţa suferinţei şi nedreptăţii, indignat şi plin de milă în acelaşi timp. Cuvintele sale îi mustră pe unii şi îi încurajează pe alţii. În mesajul său nu se simte pesimismul amar din strigătul păsărilor de noapte. Mai mult decât un reformator, Botezătorul este un mesager al speranţei.
Citându-l pe profetul Isaia, Ioan îi compară pe ascultătorii săi cu deşertul care-i înconjoară: un ogor înţelenit care trebuie lucrat pentru a se transforma într-un câmp roditor, sau într-un drum netezit „pentru Cel care urmează să vină”. Pentru că Domnul Se apropie precum gospodarul care merge „să-şi strângă grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc” sau precum un rege care vine în vizită la slujitorii săi, cărora li se spune: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările”, pentru a-L putea primi.
Mesajul său pătrunde necontenit în conştiinţa ascultătorilor, până acolo încât tulbură indiferenţa unora, irită fanatismul altora şi stârneşte nelinişte spirituală în alţii, care se întreabă:
— Cum ne va găsi Mesia când va veni? Vom fi grâu sau pleavă, drum pietros sau cărare netedă?
Deţinătorilor de putere, refractari în faţa oricărui tip de reformă, le va zice:
— Pui de năpârci, să nu credeţi că funcţiile voastre, ştiinţa voastră sau poziţia voastră religioasă vă vor putea proteja. Securea a fost deja înfiptă la rădăcina pomilor şi cel care nu aduce rod, oricât de mare ar fi, va fi tăiat.
Vocea dură a profetului devine blândă în faţa fiinţelor sărmane şi răsună printre pietre ca un strigăt de eliberare. Cei dispreţuiţi de „lumea bună”, conştienţi de nevoia lor, sunt primii care reacţionează.
— Ce să facem? întreabă vameşii.
— Lăsaţi dorinţa de înavuţire! Nu cereţi mai mult decât este drept! Descoperiţi solidaritatea!
— Ce trebuie să facem? întreabă militarii, care ştiu până unde poate corupe puterea.
— Renunţaţi la violenţă! Nu abuzaţi de forţă! Trăiţi în împreună-simţire cu ceilalţi!
— Ce trebuie să facem? continuă să întrebe lumea.
— Nu mai fiţi egoişti! Împărţiţi cu cei ce nu au nimic! Fiţi generoşi!
Vocea puternică continuă să vibreze în aer:
— Pocăiţi-vă! Schimbaţi direcţia! Opriţi-vă din ocolirea pustiei şi mergeţi odată spre pământul promis, după Salvatorul care este gata să sosească. Şi cum toţi suntem atinşi de rău, avem nevoie să ne curăţim. Botezul simbolizează curăţirea. Dacă vreţi să refaceţi armonia dintre voi şi Dumnezeu, veniţi în apă.
Ioan a terminat de vorbit. În linişte, coboară până în mijlocul râului. Unii simt cum în inima lor se aprinde o nouă flacără şi intuiesc că viaţa şi speranţa vor să renască.
După un moment de reculegere, un soldat îşi lasă armele pe pământ şi intră în Iordan. Îl urmează apoi un vameş. După el, două femei. În continuare, nişte tineri se apropie de mal, dar, în clipa aceea, ceva îi reţine...
În faţa lor, un bărbat tânăr, pe care nu l-au văzut sosind, îşi dezbracă tunica. După musculatura umerilor şi a braţelor sale, putea fi luat drept atlet sau dulgher. Însă are ceva ieşit din comun, care atrage puternic atenţia. Faţa Sa tânără, brăzdată de vânt, reflectă atâta pace, arată puterea şi nobleţea unui caracter pe care nu l-au mai văzut la nimeni până acum şi care îl eclipsează chiar şi pe Ioan Botezătorul. Prezenţa Sa inspiră admiraţie şi respect, ca şi când ar iradia o atmosferă supranaturală.
Toate privirile se aţintesc spre ciudatul necunoscut. Însuşi Ioan rămâne nemişcat. Văzând că înaintează spre el, Îl opreşte. A descoperit cine este: Isus din Nazaret. Şi exclamă:
— Iată-L pe Mesia cel aşteptat, Mântuitorul lumii. Pe El să-L urmaţi, nu pe mine.
Botezătorul este nedumerit, pentru că Isus continuă să Se apropie:
— Eu am nevoie să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Eu botez doar cu apă, Tu poţi să ne botezi cu Duhul Sfânt.
Dar Isus Se află deja în mijlocul râului.
— Da, Ioan. Deşi nu înţelegi, şi Eu vreau să fiu botezat. Astăzi şi pentru Mine începe o nouă etapă, cea mai importantă din viaţa Mea.
Cu mâna tremurândă, Ioan Îl scufundă. Ridicându-Se la suprafaţă, Isus rămâne un moment în meditaţie. Apa străluceşte în jurul Său ca luminată de o rază din cer. Norii se întredeschid, lăsând loc unui torent de lumină. Un tunet rupe tăcerea şi se aude o voce care zice:
— Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.
Ieşind din apă şi trecând pe lângă ei, unii au simţit că Isus îi privea, că prin gestul Său îi invita să-şi refacă vieţile, că intrase în Iordan din solidaritate cu ei şi că Se rugase pentru ei.
Mai târziu, când urmând exemplul Său, aveau să trăiască experienţa botezului, încă rememorau scena cu cerul deschis şi auzeau vocea lui Dumnezeu, care li Se adresa şi lor:
— Tu eşti fiul meu iubit. În tine Îmi găsesc plăcerea.
Deşi, ieşind din râu, Isus S-a îndepărtat pierzându-Se în zare, au presimţit că El va fi Învăţătorul pe care-L căutau şi că nimic nu va umple golul lăsat de El, până când nu-L vor găsi din nou.
„A doua zi, Isus a vrut să Se ducă în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după Mine!» Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: «Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif». Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?» «Vino şi vezi!»”
Ioan 1:43-46
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Bine ai venit sau revenit în proiectul O pagină pe zi!
Iată și primul test din această ediție: https://forms.gle/XHAWkcD4ZXWdmaPx6
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul În noapte.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Trebuie să vă naşteţi din nou.
Ioan 3:7
Slabele raze ale lunii încă mai luminau străzile pustii. Înfăşurat în manta, înainta cu precauţie, încercând să treacă neobservat. Viaţa în marele oraş îl învăţase să se ferească chiar şi de umbre. Totuşi prefera riscul întunericului decât ca cineva să descopere cu cine avea să se întâlnească în acea noapte. Doar nerăbdarea care-l încerca era mai puternică decât frica.
Atitudinea unui străin ciudat în timpul sărbătorilor de Paşte îi făcuse o puternică impresie. Simţea nevoia imperioasă de a şti cine este acel necunoscut care îndrăznise să-i scoată afară din templu, cu atâta curaj, pe negustori. În căutările sale, îi ascultase vorbind pe mulţi învăţaţi, dar niciodată nu auzise pe cineva vorbind ca Isus.
Îl fascina şi-l tulbura stilul deosebit al acelui personaj. În mesajul Său nu se percepea semnul distinctiv al vreunei secte sau partide. Nu cunoscuse pe nimeni cu o personalitate atât de independentă, nici atât de convingătoare. Când expunea un subiect, până şi cel mai complicat lucru părea uşor. De unde avea El resurse atât de profunde şi învăţături atât de curate? Ca profesionist, îl intriga secretul tehnicii Lui.
Totuşi ceea ce-l impresiona cel mai mult era magnetismul Său spiritual. Pe lângă El, toţi conducătorii religioşi pe care-i cunoştea, incluzându-se chiar şi pe sine, păreau superficiali, neconvingători, incompetenţi.
Ca un elev privilegiat al şcolilor rabinice, Nicodim petrecuse mult timp pregătindu-se pentru a deveni doctor în drept, cărturar al legii. Ajuns acum în vârful puternicului grup de farisei cu reputaţie în cunoaşterea Scripturilor, membru al Sinedriului, unul dintre conducătorii naţiunii, cu greu ar fi putut aspira la ceva mai mult.
Şi totuşi poziţia pe care o ocupa nu-i dădea satisfacţia aşteptată. Situaţia sa şi cea a poporului îi provocau o stare de rău. Se considera un intelectual cu vederi largi. Inclusiv numele pe care-l purta – „victorie pentru popor” – revela frământările interioare şi rostul pregătirii sale. Însă exista ceva în viaţa lui ce nu putea lămuri. Parcă i-ar fi lipsit o dimensiune. Şi nu putea să vorbească deschis despre aceste sentimente aproape cu nimeni.
Nemulţumit de orientarea conducătorilor Israelului, intuia în Isus talentul reformatorului de care ţara avea nevoie. Acest bărbat părea să aibă ceea ce lui îi lipsea pentru a se realiza pe deplin, ca persoană şi ca lider. Trebuia să afle mai mult despre El. Dorea să ştie cine era şi ce scopuri avea.
Însă a se apropia de Isus era foarte compromiţător. Făcând aceasta, îşi risca reputaţia. Unii dintre prietenii săi, de asemenea, admirau activitatea Galileeanului, dar nu îndrăzneau s-o spună, pentru că noul Învăţător nu era bine văzut în cercurile înalte ale puterii. Pentru moment, era mai bine să nu fii văzut în compania Lui.
Şi pentru ca audienţa să nu pară privată, va vorbi în numele grupului care împărtăşeşte aceleaşi idei ca el.
Însă, odată ajuns la locul întâlnirii, toate reţinerile dispar, descoperindu-se într-un climat de absolută încredere. Mai mult decât un titlu oficial, Tâmplarul din Nazaret are o capacitate superioară, care-l determină pe Nicodim să-L salute cu apelativul de „Rabi” şi să se prezinte înaintea Lui drept cineva care vine să consulte un maestru.
Esenţa conversaţiei lor, fără îndoială foarte profundă, ocupă în Evanghelia după Ioan numai o pagină. În spatele a ceea ce textul transmite şi personajele spun, se poate descoperi ceea ce nu este scris, dar ne-ar plăcea să ştim...
Nicodim nu ştie cum să înceapă. Denunţul lui Isus împotriva negustoriei din Templu nu este cel al unui agitator. Niciun politician n-ar fi îndrăznit aşa ceva. Atitudinea Sa este cea a unui trimis al lui Dumnezeu. Dar, în ce calitate?
— Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.
Dacă Isus ar fi fost fondatorul unei şcoli, s-ar fi simţit măgulit de omagiul adus Lui de către unul dintre personajele cele mai importante din Ierusalim şi, fără îndoială, şi l-ar fi asigurat ca elev. Dar pe Isus Îl interesa mai mult să trezească conştiinţe decât să câştige adepţi. Însă cum Nicodim se prezintă ca elev, El va acţiona ca învăţător. Iar prima Sa lecţie nu va fi cea pe care o cere elevul, ci cea de care are nevoie.
Nicodim a venit la Isus pentru că aştepta venirea lui Mesia şi, odată cu ea, reforma prin care Israel avea să guverneze peste lumea întreagă. Credea că înfiinţarea noii ordini este o responsabilitate umană şi dorea să afle cum se putea grăbi sosirea ei. Isus, venind în întâmpinarea ideilor sale, îi spune fără alte preambuluri:
— Dacă vrei cu adevărat să vezi Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să te naşti din nou. Schimbarea de care are nevoie lumea ta trebuie să înceapă cu tine.
Nicodim rămâne uimit. Nu înţelege ce-i spune Isus. Că ar trebui să se îndrepte multe lucruri pentru ca lumea să devină mai bună este clar. Cu siguranţă că ceea ce el dorea era o mare schimbare. Dar nu vede nicio legătură între înnoirea dorită şi o schimbare a propriului său fel de a fi. Să o ia de la început? Să se nască din nou? Să se nască „de sus”? Ce-o vrea să spună misteriosul Învăţător?
Ideea renaşterii îl surprinde. O transformare absolută, radicală este, după părerea sa, nu numai imposibilă, dar şi inutilă. Din acest Nicodim onest, sincer, religios chiar nu se mai poate recupera nimic?
Este oare posibil s-o rupi definitiv cu trecutul şi să începi alt drum, cu expectative mai bune? Ar putea el, oare, să ajungă să fie altă persoană, cu alte idealuri, cu alte ţeluri, mult superioare celor pe care le are?
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Şi, dacă-L înţelege bine pe Isus, trebuie să pună sub semnul întrebării până şi criteriile pe care le consideră cele mai sigure şi de neatins: convingerile sale religioase. Vrea oare să insinueze că respectarea, chiar şi aşa de riguroasă a religiei ca în cazul său, nu este suficientă pentru a-l face să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu?
Ca fariseu, credea că omul poate să se salveze prin propriile-i eforturi, împlinind legile divine. A afirma că nu întruneşte condiţiile necesare pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, când el deja se vedea în ea, că are nevoie de o existenţă perfect nouă, şi nu de practici noi, pentru a se perfecţiona, că se găseşte în stadiul de embrion, din punct de vedere spiritual, când el îşi imagina că a atins o maturitate respectabilă, nu este oare prea mult?
Nicodim nu înţelege mesajul lui Isus. Propunerea Sa i se pare utopică. Fiecare este produsul trecutului său, al unui mediu familial şi social, al unor circumstanţe şi trăiri unice şi irepetabile, care îl condiţionează într-o mare măsură ca individ. Nimeni nu poate să facă abstracţie de trecutul său şi să pretindă că s-a realizat rupând-o cu totul şi începând de la zero.
Însă Isus insistă. Nici chiar cea mai mare moştenire şi cea mai bună educaţie religioasă nu garantează intrarea în acea sferă a realităţii numită „Împărăţia lui Dumnezeu”. În realitate este vorba pur şi simplu de a accepta ca Dumnezeu să împărăţească în mod deplin în noi. Şi suntem atât de departe de a-I permite lucrul acesta, încât a-l obţine echivalează cu naşterea din nou.
A te naşte „de sus” înseamnă a începe să trăieşti deplin. Pentru că noi, oamenii, suntem fiinţe limitate şi nu ne naştem în mod deplin „vii”. De când venim pe lume, purtăm în noi germenele morţii. A te naşte de sus înseamnă a atinge plinătatea umană, recuperând dimensiunea spirituală pe care am pierdut-o. Înseamnă să ne eliberăm de închistarea care ne orbeşte şi ne face să credem că lumea care ne înconjoară este unica realitate. Înseamnă să deschidem ochii la lumina unei alte existenţe, mai profunde. Înseamnă să descoperim că, legându-ne de Dumnezeu, până şi limitele vieţii noastre pot fi depăşite.
Bunul-simţ al lui Nicodim începe să se clatine în faţa a ceea ce intuieşte. Îi vine însă greu să-şi abandoneze părerile proprii şi să admită că este dezorientat. Lămurirea pe care o cere oscilează între naivitate şi ironie:
— Cum poate cineva să se nască, atunci când este deja bătrân?
Era el oare bătrân? Sau poate considera, chiar şi fără a fi, că era prea târziu pentru a începe din nou?
Totuşi obiecţiile lui nu dovedesc neapărat nepricepere sau rea-voinţă. Sunt fireşti pentru cineva care, intrând în joc, vrea să meargă până la capăt. Pregătirea şi felul său îl împing să verifice soliditatea terenului pe care nu-i este uşor să păşească, înainte de a-şi abandona poziţia.
Nicodim nu înţelege, cu mintea lui omenească, cum poate Dumnezeu să schimbe omul respectându-i libertatea. Lecţia nocturnă a lui Isus îi va demonstra că ideea de a se naşte din nou este mai puţin absurdă decât cea de a încerca să se salveze prin propriile-i eforturi, că avem infinit mai multe garanţii de reuşită dacă, în loc să ne construim viaţa pe baza idealurilor şi forţelor omeneşti, o realizăm după un ideal şi cu o putere „de sus”. Pentru că Dumnezeu nu cere imposibilul, ci propune inimaginabilul.
Naşterea din nou nu este ceva ce ni se cere, ci ceva ce ni se dă. Pentru că nimeni nu poate să vină la existenţă prin sine însuşi. Pentru a te naşte, depinzi întotdeauna de alţii. Experienţa naşterii din nou se aseamănă cu naşterea naturală până acolo încât rareori poate avea loc fără durere. În realitate, nu există niciun adevărat self-made man*. Omul este incapabil să se schimbe fără un ajutor exterior. Pentru a iniţia o viaţă cu adevărat nouă, trebuie mai întâi ca fiecare să devină conştient de nevoia lui de ajutor.
În faţa uimirii lui Nicodim, Isus repetă acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte: trebuie să te naşti „din apă şi din Duh”. Pentru un doctor în teologie, menţionarea acestor elemente primordiale (în ebraică, există acelaşi cuvânt care desemnează aerul, vântul, suflarea de viaţă şi duhul), era o aluzie clară la debutul actului creaţiei. Naşterea din nou este o nouă creaţie. Altfel spus, nu este vorba de o acţiune umană, ci de o intervenţie divină.
Isus îi arată că în om există două niveluri de existenţă: unul carnal şi unul spiritual. Fiecare transmite viaţa pe care o posedă. Carnea transmite slaba condiţie umană; duhul, puterea lui Dumnezeu.
De obicei, omul aspiră la prosperitate economică, armonie familială sau prestigiu personal. Rămânând la acest nivel, omul niciodată nu va reuşi să ducă la capăt întregul proiect pe care Dumnezeu îl are pregătit pentru el şi nu va învinge slăbiciunea înnăscută a naturii sale. „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.” Omul poate să-şi învingă ignoranţa spirituală doar prin puterea divină.
Naşterea din nou presupune a intra într-o nouă realitate, al cărei centru nu este omul. Presupune trecerea de la o viaţă dependentă, restrânsă, limitată în sânul omenirii, la o viaţă proprie, liberă şi deschisă tuturor posibilităţilor fiinţei. Trecerea de la o existenţă antropocentrică (centrată pe om), la una teocentrică (centrată pe Dumnezeu). Trecerea de la o realitate condamnată la moarte, la una menită vieţii.
Surprins de limbajul lui Isus, Nicodim se întreabă cum ar fi posibilă această schimbare. Cu o uşoară ironie, Isus îl ajută să înţeleagă că trebuie să caute noţiunea unei noi vieţi în afara limitelor propriei pregătiri religioase:
— Tu eşti profesor de teologie şi nu ştii asta?
Nicodim avea multe cunoştinţe teologice. Religia era specialitatea sa. Se mişca într-o lume de argumentări teologice, din care ieşea în evidenţă ca învăţat. Dar se pare că ignora ceva elementar. Încă nu învăţase că viaţa spirituală nu depinde de cât de mult cunoaştem despre Dumnezeu, ci de relaţia noastră personală cu El.
— Să nu te mire – a continuat Isus – că insist în a-ţi vorbi de naşterea din nou, fără să aştept să mă înţelegi. Duhul este ca vântul, efectele sale se simt chiar dacă nu este înţeles mecanismul funcţionării sale.