Isus nu are mult timp. În depărtare se aud deja glasurile ucenicilor, care se întorc. De aceea, sare peste etapele normale ale unei apropieri. Făcând o subtilă comparaţie între apa curentă şi apa vie, îi demonstrează Samaritencei că o consideră capabilă să înţeleagă reflecţia Lui spirituală. Pentru El, nici apa şi nici femeia nu sunt obiecte de uz comun.
Trecând peste toate prejudecăţile, El aşază fiinţa umană mai presus de toate barierele sociale, de tabuurile religioase, de frontierele de clasă, de discriminările rasiale şi diferenţele de sex. Eliberează astfel teologia de ultimul ei corset. Pentru a risipi orice echivoc, se întoarce către femeie şi-i zice:
— Cheamă pe bărbatul tău.
Adică defineşte-ţi identitatea, statutul social. Adu-l pe cel care-ţi dă un nume şi o existenţă legală.
Dar ea nu are soţ. A avut cinci şi acum nu mai crede în căsnicie. Cele cinci eşecuri au făcut-o să-şi piardă încrederea în bărbaţi. Acum, optând pentru independenţă, samariteanca se izolează, se autoexclude. Este liberă, dar condamnată să-şi piardă sentimentul de siguranţă.
Făcând aluzie la starea ei civilă, Isus nu-i face niciun reproş, nici nu-i stigmatizează situaţia. Pune doar în evidenţă marginalizarea ei. În realitate, o invită să fie ea însăşi, să dea stabilitate vieţii, să nu mai fie dependentă de acceptarea pe care societatea i-o refuza.
— Cinci bărbaţi ai avut şi acum trăieşti cu cine poţi.
Cuvintele Lui nu exprimă nici măcar indulgenţă. Isus face o simplă constatare.
— Cinci bărbaţi, cinci răni nevindecate. Cinci vise îngropate, cinci locuri pustii unde ai plantat cinci grădini. Nu e de mirare că, pentru a nu suferi mai mult, de fiecare dată te implici mai puţin. Nu mai vrei alte eşecuri. Dar setea rămâne acolo. Dacă deja nu mai crezi în dragostea unui bărbat, nu este oare pentru că ai aşteptat o dragoste veşnică?
Femeia începe să înţeleagă:
— Vorbeşti ca un profet…
Simţindu-se nesigură în faţa clarviziunii enigmaticului interlocutor, femeia lăsă să-i cadă masca frivolităţii, sub care se putea întrezări o inimă de fetiţă rănită.
— Eu nu sunt o credincioasă practicantă, deşi mereu am dorit să cred. Dar, să cred în ce? Voi, iudeii, ziceţi că aveţi adevărul şi Dumnezeul vostru acceptă să-i aduceţi închinare doar în Templul vostru. Samaritenii spun invers: că la Dumnezeu se ajunge doar de pe muntele Garizim...
Această femeie inteligentă ştie că instituţiile religioase îşi urmăresc propriile interese şi că oamenii religioşi se combat între ei cu atâta înverşunare nu doar din zel, ci şi din fanatism şi mândrie. Conducătorii religioşi sunt bărbaţi. Samariteanca, fiind femeie, îi înţelege destul de bine. De aceea abordează un subiect care abate atenţia de la cazul ei personal spre unul teologic, satisfăcându-şi curiozitatea şi evaluându-şi în acelaşi timp interlocutorul, pentru că şi-a dat seama că Isus este un om excepţional de interesant. Isus înţelege imediat capcana şi, cum convingerile Lui nu sunt nici iudaice, nici samaritene, îi răspunde ocolind ambele alternative.
— Dumnezeu Se află în afara sistemelor create de noi şi este străin polemicilor noastre lipsite de sens. Pentru a-L găsi pe Dumnezeu, nu este nevoie nici de peregrinări la Templu, nici să urci pe munte. Este suficient să cobori în adâncul fiinţei tale. Religia care nu izvorăşte din dragoste este ca un depozit gol. A pretinde că-L adori pe Dumnezeu, fără a căuta Duhul şi adevărul, nu doar că e de necrezut, ci este inutil. Din cauza aceasta, în atâtea sanctuare nu se găseşte altceva decât praf. Nu sunt decât muzee ameninţate de ruină. Doar dorinţa ca Cineva care Se află mai presus de toate templele şi de toţi munţii să ne sature setea poate face ca totul să renască, inclusiv credinţa noastră.
Samariteanca suspină şi zise:
— Într-o zi va veni cineva şi ne va lămuri aceste lucruri.
Isus răspunse:
— Acest moment a şi venit. Şi Acela pe care-L aştepţi stă de vorbă cu tine.
Atunci se produce marea revelaţie! Şi nu în faţa unei femei din poporul ales, ci în faţa unei străine. Nu înaintea unei sfinte, ci a unei eretice. Nu în faţa celei perfecte, ci a celei nemulţumite.
Legământul i se oferă ei, cea care era despărţită, marginalizată, însetată.
Datorită descoperirii sale, samariteanca nu va mai căuta niciodată apa la fântânile dinainte. Îşi uită urciorul gol pe marginea fântânii. Nici lui Isus nu-I mai este sete. Un izvor nebănuit a apărut în deşert, în stare să sature pe toată lumea.
În piaţă, femeia îşi convinge vecinii că a descoperi apa vie nu este doar privilegiul unora.
De atunci înainte, fântâna lui Iacov se va numi Fântâna Samaritencei.