Ai terminat de citit capitolul În noapte, așa că iată linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/EBEL6oUSnwzZyCKr7
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul Împreună la fântână.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
... De unde ai putea să ai dar această apă vie?
Ioan 4:11
Este miezul zilei în Sihar. Momentul când te retragi în încăperile umbrite cu ferestre camuflate pentru a te răcori puţin. Pe străzile goale, până şi umbrele par să se refugieze după ziduri, în timp ce soarele se răzbună pe praful de pe jos, iar drumul spre fântână pare o lungă dâră albicioasă, de care toţi se îndepărtează.
Fântâna are orele ei: răsăritul, cu răcoarea zorilor, şi amurgul, când căldura începe să dispară. Atunci, poteca se umple de râsete şi urcioare de pământ, care se mişcă parcă plutind printre capetele cu păr negru şi cu văluri albe. Tinerii din sat, rezemaţi pe scările din piaţă, urmăresc cu privirea, pe cărarea care coboară spre fântână, nişte siluete care se concretizează doar în adâncul viselor lor. Ştiu că ar fi mult mai uşor să-şi potolească setea de apă decât setea întâlnirii cu una dintre aceste fete. Dar, la miezul zilei, în Sihar, nu se întâmplă nici una, nici alta.
La această oră, cel care se odihneşte sau aşteaptă la gura fântânii, ascunzându-se cum poate sub umbra fugară a palmierilor, trebuie să fie un străin.
Isus a traversat încă o dată frontiera cu Samaria şi totodată bariera tabuurilor lumii Sale. A trecut pe teren ostil, pe teritoriul ereticilor. Şi, pentru a-i ajuta pe ucenicii Săi să-şi învingă prejudecăţile, i-a trimis să cumpere provizii, în timp ce El aşteaptă.
Ştie că iudeii şi samaritenii sunt duşmani orbiţi de răutate, care foarte rar se întâlnesc – ca surzii şi muţii – şi că se întâlnesc doar pe un teren neutru, al nimănui – sau poate al tuturor – pământ al urii comune născute din mândrie şi din ruinele a două sanctuare rivale.
Din cauza aceasta, când ea ajunge la fântână, fără să spună nimic, însoţită doar de propria-i umbră şi de razele soarelui jucându-se printre brăţările ei, El, de asemenea, păstrează tăcerea.
Ea este samariteanca. Nimeni n-o cunoaşte sub alt nume. Pe toţi îi intrigă figura ei arogantă şi solitară, în fiecare zi la prânz, cu urciorul pe umăr. Nimeni nu ştie ce ascunde privirea ei. Dar se spune că samariteanca nu este ca toate celelalte femei. E îndrăzneaţă şi neliniştită.
Iar acest necunoscut transpirat este, fără îndoială, mai îndrăzneţ decât ea:
— Dă-Mi să beau!
De ce îi vorbeşte acest iudeu? Nu-i pasă că se va contamina venind în contact cu o femeie necurată? Sau poate caută altceva...?
Cuvintele atât de simple ale străinului încep să-i trezească suspiciuni. A cere apă lângă fântână este ceea ce obişnuiesc să facă bărbaţii când vor să intre în vorbă cu o femeie. În Sihar, aproape toate poveştile de dragoste încep cu „mi-e sete”. Samariteanca ştie povestea pe dinafară.
I-au povestit-o lângă fântână sau lângă pat – ce mai contează? – cinci sau şase bărbaţi cu care ea a sperat că-şi poate transforma în realitate visurile, pe când era încă în stare să viseze.
Dacă acest bărbat cere apă, poate că vrea altceva. „Dă-mi să beau” este o replică veche de când lumea. Când Avraam a hotărât să-l căsătorească pe Isaac, şi-a trimis robul la fântână. Strategia lui era aceeaşi:
— Femeia căreia îi voi cere să beau şi-mi va spune „da”, aceea să fie soţia stăpânului meu.
Aşa s-au cunoscut Isaac şi Rebeca.
Azi, aşezat lângă fântâna săpată de Iacov, fiul acelei faimoase perechi, se află acest bărbat, oferindu-i poate un nou viitor Samaritencei? Poate o fântână să fie punctul de întâlnire cu destinul?
Dar între Isus şi această femeie există o adevărată „prăpastie”. Nu trăiesc în aceeaşi lume. Lumea ei are de-a face cu relaţii instabile şi ascunse. Isus vrea să-i propună o întâlnire decisivă, la miez de zi.
Nici nu vorbesc acelaşi limbaj. Ea cochetează, jucându-se cu cuvintele, folosind apa ca pretext pentru a spune ceea ce nu se poate spune:
— Îmi ceri de băut mie, care sunt o femeie samariteană?
Pentru Isus însă, interesul acestei întâlniri se concentrează, în special, asupra distanţei care-i separă. În afară de setea pe care o simte, ştie că a cere apă poate fi tot atât de şocant ca şi când ar zice „am venit să-ţi vorbesc despre viitorul tău”. Dar cum altfel ar putea să-i trezească interesul unei astfel de femei?
— Eu aş putea să-ţi dau apa vie...
N-ar fi de mirare că, atunci când Isus îi propune o apă mai bună, femeia să se gândească la o apă curgătoare, o cişmea, un izvor sau poate chiar la o cameră de baie din marmură.
Străinul însă nu are aspectul unuia care i-ar putea oferi ceva din toate acestea.
— Nu ai cu ce să scoţi, iar fântâna este adâncă...
În timp ce femeia scoate apă din adâncul fântânii, Isus îi oferă deja altă apă, mai valoroasă şi mai răcoritoare, scoasă din adâncul simpatiei Lui umane:
— Dacă ai şti ce apă îţi ofer, tu mi-ai cere-o. Eu îţi vorbesc de apa vie care nu se termină, de izvorul de viaţă şi speranţă care înviorează trupul şi spiritul, care curăţă pe dinăuntru şi pe dinafară.
Cine este acest bărbat enigmatic? Un hidrogeolog, un mag sau un poet nebun? Acest iudeu ieşit din comun începe s-o intrige.
— Dă-mi din apa aceasta.