Când renasc spiritual, oamenii violenţi devin apărători ai păcii. Fiinţele dominate de ură sunt capabile să ierte. Egoiştii se transformă în oameni de mare generozitate. Nu are importanţă că nu se poate explica acest proces al regenerării. Ceea ce este important e ca el să se producă. Şi pentru aceasta, singurul lucru esenţial, deşi nu suficient, este consimţământul nostru. Restul este făcut prin puterea uimitoare a harului. Nu se poate preciza cum are loc, însă, la un moment dat, erupe în viaţa noastră şi o transformă. Naşterea din nou nu se explică, se experimentează. Şi nu doar o dată pentru totdeauna, ci în fiecare zi.
Nicodim descoperă, în sfârşit, limita cunoştinţelor sale. A încercat să înţeleagă lucrurile din punctul său de vedere, dar creativitatea divină nu se poate limita la un singur crez. Greşeala, totuşi, nu rezidă în surse, ci în interpretare, căci întreg Vechiul Testament este o continuă lecţie despre incredibila iniţiativă de iubire divină. Dar, aşa cum materialistului îi este greu să conceapă realităţi distincte de cele materiale, tot aşa şi legalistului îi este greu să înţeleagă că există un alt tip de relaţie cu Dumnezeu, diferit de cel de respectare a unor norme. Nicodim continuă să fie uimit.
În continuarea dialogului, fariseul bate în retragere şi se limitează la a pune întrebări care demonstrează confuzia sa.
— Cum se poate face aşa ceva?
Acestea vor fi ultimele sale cuvinte din conversaţia din acea noapte. Începând de atunci, Nicodim se cufundă în tăcere şi Îl ascultă fără întrerupere pe unicul confident care împarte cu el certitudinea convingerilor Sale.
— Noi vorbim ce ştim…
Nicodim se bazează pe tradiţii şi pe teorii. Isus ştie din experienţă. Fariseul cunoaşte litera legii. Isus trăieşte spiritul ei. Doctorul încă mai caută lumina care este deja răspândită de nişte simpli săteni din Galileea.
O lumină care distruge toate ideile sale, începând cu viziunile sale mesianice. El aşteaptă un Mesia care să împărăţească în Israel, dar Dumnezeu a prevăzut un rege al tuturor celor care vor să renască la o viaţă fără de sfârşit, în Împărăţia dragostei fără frontiere.
— Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu.
Dacă Dumnezeu iubeşte fără bariere şi doreşte fericirea fără măsură, când L-a trimis pe Mesia, scopul Său nu a fost judecata, aşa cum spera grupul lui Nicodim. Judecata va fi ultima consecinţă a libertăţii umane. Scopul Lui este să conducă la viaţă. Acum şi mereu. Nu să-i distrugă pe unii şi să-i salveze pe alţii, ci să aducă speranţă pentru toţi.
Şi, cum nu doreşte supunere forţată, Împărăţia Sa nu se va impune cu forţa, ci prin convingerea dragostei. Omul rănit de moarte în străfundul transcendental al fiinţei sale va avea acces la o viaţă nouă, ca unul care a fost vindecat de o rană de moarte.
— Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
În final, Isus răspunde importantei întrebări pe care Nicodim nu ajunge s-o mai formuleze:
— Ce trebuie să fac pentru a atinge această viaţă? Cum să mă nasc din nou?
Despărţiţi de Dumnezeu, singurul izvor de viaţă, noi, fiinţele umane, ne-am condamnat la moarte. Singura posibilitate de a supravieţui este să conectăm fiinţa noastră limitată la eternitate. Destinul nostru depinde de acceptarea provocării: a intra în lumina vieţii sau a te îndepărta în întunericul deşertăciunii. În anumite sarcini cu risc crescut, singura şansă a fătului este intervenţia chirurgicală. Tot la fel, noi putem vedea lumina doar cu intervenţia Chirurgului „de sus”, soluţie radicală de a cărei acceptare depinde salvarea noastră.
— Cel care caută adevărul se apropie de lumină...
Cu aceste cuvinte de speranţă încă răsunându-i în minte, a plecat Nicodim. În căutarea sa, intelectualul a descoperit mai mult decât un învăţător. Deşi a plecat marcat de răscolitorul mesaj, va trece mult timp până va răspunde invitaţiei Lui. Există naşteri spirituale rapide, dar şi gestaţii deosebit de lungi.
Nicodim este ucenicul din noapte, urmaşul din umbră. Cel care ar vrea să fie, dar să nu pară că este. Cel care ezită nu pentru că îi lipseşte convingerea, ci pentru că îi lipseşte curajul. Omul precauţiei şi al fricii de ce va zice lumea. Cel care admiră, dar nu îndrăzneşte să se pronunţe, ezitând până la final să iasă din grupul celor „căldicei”, pe care, după metafora biblică, Dumnezeu îi va vărsa din gura Sa. Cel căruia îi este frică să se compromită, pentru că ştie cât de greu este să vâsleşti împotriva curentului. Cel care doreşte să se schimbe, dar nu reuşeşte să rupă carapacea fosilizată din jurul eului propriu.
Putând să devină din acea noapte un om nou, în slujba Evangheliei, preferă să rămână în serviciul vechii legi, ca un simplu jurist.
Doar trei ani mai târziu, când înaltul cler decide să termine cu revoluţionarul Învăţător, Nicodim va îndrăzni, în sfârşit, să rişte apărându-L.
Astfel, când acest urmaş din ceasul al doisprezecelea se decide să ia poziţie de partea Lui în mod public, Isus deja era executat.
Înaintând printre umbre, în orizontul indecis al vieţii sale, lumina primită în timpul vizitei secrete va ilumina crucea de pe Golgota şi-i va aminti enigmatica aluzie la lemnul ridicat între pământ şi cer, pentru salvarea omenirii. Motivat de această inspiraţie, se va pronunţa în favoarea răstignitului, în timp ce ucenicii fug speriaţi şi neîncrezători. Sfidându-şi şefii şi colegii de care mereu s-a temut, le va cere trupul lui Isus şi, ca un ultim omagiu faţă de Cel pe care L-a urmat doar de departe, va acoperi cu parfumuri rănile pe care I le-a provocat cu laşitatea sa... În mod paradoxal, doar atunci va începe să renască la această nouă realitate în care atât de mult l-a costat să creadă.