Ai terminat de citit capitolul Împreună la fântână, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/qQNhszWGru1YxcQWA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Pe plajă.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ce am eu a face cu Tine, Isuse...?
Marcu 5:7
Rafale de ploaie biciuiau flancurile coastei. Valurile se spărgeau cu zgomot de stânci. La lumina fulgerelor, mormintele săpate pe marginea stâncilor îşi deschideau sinistrele guri negre.
Omul se zgribuli de frig. Reuşise să-şi rupă lanţurile, dar era rănit. În acea cavernă care-i servea de refugiu, simţi, ca niciodată, durerea singurătăţii.
De ce se afla acolo? Ştia el, oare? Acolo îl abandonase destinul tulburătoarei sale istorii, aşa cum retragerea apei abandonează pe plajă resturile unui naufragiu.
Amintirile scurtului – sau lungului – său drum între prima cădere şi acest final amar vuiau febril în memoria sa, fiind pe punctul de a exploda. Acum îi era clar doar un lucru: că nu era propriul său stăpân, că era prizonier într-o capcană mortală. Şi nu era disperarea, nici nebunia, ci ceva mult mai rău… Era posedat. Demonizat.
Chiar şi ai săi îl abandonaseră. Împinşi de frică, îl scoseseră din oraş şi-l puseseră în lanţuri în acel infern din cimitir. Nu ca să-l protejeze, ci ca să se protejeze de el. Era condamnat la acea viaţă, la acea moarte..., pentru totdeauna.
Vuietul furtunii îl făcea să tremure. Presimţea că furtuna din interior, mult mai puternică decât cea de afară, îl putea distruge.
De când, într-o zi, auzise că un anume Isus, pe care îl numeau „Hristos”, schimba lumea – vindeca bolnavii, curăţa leproşii, dădea vedere orbilor şi chiar îi elibera pe cei posedaţi –, ca un licăr al unui fulger îndepărtat, o idee pâlpâia fără oprire în străfundul sufletului său:
— Vreau să ies de aici! Vreau să fiu liber!…
Dintr-odată, ceva îi întrerupse amintirile. A stat ploaia. Vântul s-a oprit. Norii se îndepărtează. Pe lacul, dintr-odată liniştit, cu un tremur strălucitor, se reflectau ultimele raze ale lunii. În depărtare, se întrezărea silueta unei bărci care se apropia, iar omul se simţi invadat de o infinită dorinţă de pace.
Strigătul convulsiv al unui tovarăş de nenorocire îl făcu să se trezească din visele sale şi să se întoarcă la cruda realitate.
— Aşa sunt şi eu: ca el. O epavă umană, care deja nu mai inspiră milă, ci scârbă şi frică.
Corpul său gol era scuturat de suspine întretăiate. Rănile de la mâini îi provocau usturimi. Un craniu cu ochi goi părea să râdă de el în hohotele morţii. Gadareanul se lăsă cuprins de disperare: acel nefericit este oglinda lui, acea groapă comună – lumea sa, iar craniul – destinul său.
Încă o dată se luminează de ziuă peste agonia sa. Dar barca aceea care se apropia exercita asupra minţii sale epuizate o misterioasă fascinaţie. Şi, fără să-şi dea seama, începu să coboare în întâmpinarea ei, până pe plajă.
Barca ajunse la ţărm. Un bărbat tânăr, care nu-şi lua privirea de la el, îi zâmbi, sări din barcă, urmat de departe de nişte tineri speriaţi, şi se îndreptă spre el.
Inima îi tresări. Omul acesta ar putea fi Isus. Unindu-şi ultimele eforturi într-un impuls liber al cărui sens de-abia îl intuia, alergă spre El prin nisip şi se prăbuşi la picioarele Lui.
Auzi nişte voci alertate şi un zgomot de paşi grei care se depărtau grăbiţi, urmate de o linişte apăsătoare. Omul nu îndrăznea să-şi ridice privirile, crezând că L-a speriat şi L-a izgonit pe vizitator, pierzând astfel şi ultima şansă.
Ridicându-se uşor, scuipând în nisip a disperare şi ciudă, ochii săi întâlniră faţa senină, arsă de soare şi vânt a lui Isus, care stătea acolo, privindu-l.
Şi, fără să vrea, din gâtul său ieşi un strigăt grotesc:
— Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui preaînalt? Te rog să nu mă chinuieşti.
Comportament ciudat al fiinţei umane, care, aflată într-o situaţie disperată, reacţionează apărându-se de cineva care vrea s-o ajute. Gadareanul insistă:
— Ce-ai cu mine? Lasă-mă în pace!
Când suferinţa devine insuportabilă, când durerea respingerii întunecă mintea şi ajungi să te vezi aşa cum se vedea „nebunul din cimitir”, a înfrunta lumea – fie dispreţul, fie mila ei – este întotdeauna o tortură.
Totuşi, Aceluia care a făcut faţă furtunii din acea noapte şi, de atâtea ori, lui Satana în persoană, nu-i este frică de demonizaţi. Trimisul Celui care a creat omul după chipul Său nu dă niciun pas înapoi din faţa unei fiinţe care nu mai semăna aproape deloc cu Creatorul ei. Nu numai că nu-I este frică de el, dar îl şi tratează ca pe un om. Ignorând aura satanică ce-l înconjoară pe demonizat, îl tratează ca pe un suferind.
În spatele cuvintelor necontrolate şi a gestului de repulsie sugrumat de vocea respingătoare, El descoperă un strigăt de ajutor. Şi, în loc de „lasă-mă în pace!”, aude un strigăt de ajutor.
— Care-ţi este numele?
Isus vrea să intre într-o relaţie personală cu bolnavul şi-i caută prietenia. Vocea Sa pătrunde ca o rază de speranţă în mintea rătăcită a gadareanului care, în mod vag, intuieşte că se află în faţa Celui care l-ar putea elibera din acea situaţie. Dar când buzele sale se deschid pentru a-şi spune numele, un alt strigăt sinistru iese din gura lui:
— Mă numesc Legiune, pentru că suntem mulţi.
Conform tradiţiei acelei societăţi, cunoaşterea numelui unei persoane însemna să ai acces direct la ea. Pentru aceasta, în şedinţele de exorcizare, se credea necesar să se menţioneze numele demonului intrus pentru a putea duce la capăt expulzarea lui. Refuzul gadareanului de a da numele particulare ale demonilor ce-l posedau poate fi înţeles ca o fanfaronadă menită să împiedice exorcismul sau ca o confesiune disperată a enormei dificultăţi de a-l finaliza, fiind aproape imposibilă cunoaşterea identităţii fiecărui component al acelei legiuni demonice.
Pe de altă parte, în acele timpuri, Palestina era ocupată de legiunile romane. Cuvântul „legiune” (în textul original apare în latină), evocând supunerea faţă de o putere străină a cărei superioritate apăsătoare o face invincibilă, defineşte cel mai bine situaţia gadareanului.
În orice caz, Isus înţelege de ce are nevoie omul, deşi acesta nu cere. Cu o voce liniştită, plină de autoritate, porunceşte legiunii:
— Ieşi din omul acesta şi lasă-l în pace!
Citind această poveste, ne surprinde diferenţa care există între Evanghelie şi ceea ce unii au înţeles. Conform educaţiei lor religioase, mulţi cred că Dumnezeu îl tratează pe om în funcţie de comportamentul său. Dacă are merite, îl răsplăteşte, dacă nu, îl pedepseşte. Totuşi Isus ne arată că, independent de comportamentul nostru, Dumnezeu nu ne tratează aşa cum merităm, ci aşa cum avem nevoie. De aceea, nu întotdeauna ne dă ceea ce-I cerem.
Cred c-am început să întrevăd cine este cu adevărat Dumnezeu doar când am descoperit că Se putea defini ca Cel care „învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi”. Nu ştiu dacă aş putea găsi o definiţie mai frumoasă. Noi avem atât de puţină încredere unul în celălalt, ne iubim atât de puţin unii pe alţii şi suntem atât de imperfecţi, încât caracterizăm chiar şi persoanele pe care le iubim cel mai mult după carenţele şi după trecutul lor. „Tot aşa ai rămas… Mereu faci numai ce-ţi place…”
Isus însă, făcând abstracţie de greşelile gadareanului, nu-l evaluează după ceea ce este la momentul acela, ci după cum ar putea ajunge să fie cu ajutorul puterii Sale. Pentru El, ceea ce îl defineşte pe demonizat nu este faptul teribil de a fi posedat. Aceasta este o împrejurare care nu-i alterează valoarea pentru că, eliberat de ea, acest om este pur şi simplu altul.
Problema aşa-numiţilor demonizaţi din vechime este atât de complexă, încât e dificil de spus până în ce punct erau unii posedaţi, în mod real, de Diavolul. Nedispunând de cunoştinţe suficiente, orice simptom inexplicabil, cum ar fi de exemplu cel de epilepsie sau malarie, era considerat posedare.