- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Pe plajă, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/fmi545MzQ1YAcVGb9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul În piață.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Nimeni nu te-a condamnat?
Ioan 8:10
Ghemuită pe pietrele pavimentului, pe jumătate dezbrăcată, gâfâind ca un animal încolţit, femeia tremura. De frică sau poate de frig şi de ruşine. Cei care o târâseră până în piaţa Templului o înconjuraseră formând un cerc – un cerc de degete acuzatoare, de mişcări complice cu cotul şi de râsete crude.
De ce o târâseră din patul ei şi o aduseseră până aici? De ce această trădare neaşteptată din partea presupuşilor ei prieteni? Şi de ce aveau pietre cu ei?
Ca nişte nori negri, prin memorie i se perindau amintirile vieţii. Repulsia de a se fi dăruit capriciilor celor pe care nu-i iubea. Ranchiuna de a se şti folosită de cei care ziceau că o iubesc. Eşecurile repetate în încercările ei de a scăpa din acel infern.
Nimeni nu crezuse în nostalgiile ei de puritate. Nimeni nu-i dăduse vreo şansă. Cu toţii reuşiseră să o înece în acea mlaştină fără maluri, unde se zbătea singură fără să poată ieşi…
În nesiguranţa acelui moment, viaţa i se derula prin minte, vertiginos, ca un coşmar. Totul începuse cu acea rebeliune nebună a tinereţii sale, când căzuse în cursa de a crede că toate visele sale erau realizabile. În neştiinţa sa, cedase – ca atâţia tineri –, veşnicei şi banalei atracţii pentru ceea ce era interzis. În intensitatea plăcerii, căutase noi senzaţii care s-o facă să evadeze dintr-o lume plină de neîmpliniri. Noi emoţii, noi întâlniri care să-i umple golul interior. Şi iată ce obţinuse: nimeni şi nimic nu-i adusese vreodată fericirea dorită…
O voce prefăcută, de o sfinţenie ofensată, o acuza, aproape strigând, pentru ca toţi să audă:
— Această femeie tocmai a fost surprinsă în fapt, comiţând adulter. Moise, în Lege, ne porunceşte să omorâm cu pietre pe unele ca acestea. Tu dar ce zici?
Cuvintele cădeau ca nişte lovituri de bici care o făceau să se înfioare.
Omorâtă cu pietre? Oare aşa se va termina ironia vieţii ei? Căutase libertatea şi găsise doar sclavia. Avusese nevoie de dragoste şi nu obţinuse altceva decât sex. Dorise prieteni şi nu apăruseră decât călăi şi complicii lor. Dorise mai presus de orice fericirea, şi nu făcuse altceva decât să-şi grăbească distrugerea. Acesta era bilanţul eşecului ei. Dacă ar fi fost posibil să şteargă trecutul şi să termine odată cu acel fel viaţă, sau cu viaţa, pur şi simplu!
Atunci a descoperit înaintea cui o acuzau. Era un tânăr Învăţător pe care-L ascultase vorbind de câteva ori, ascunsă în mulţime. Un om diferit de ceilalţi, care predica dragostea şi iertarea. Îl numeau Isus din Nazaret. Privind printre şuviţele care-i cădeau pe faţă, femeia observă că, în mijlocul acelei haite cu ochi iscoditori, doar El n-o privea. Există momente în care proba majoră a respectului faţă de o fiinţă umană constă în a n-o privi. Tot respectul din lume se ascundea pentru ea, în spatele acelor ochi plecaţi, fixaţi în pământ. Semnele pe care le scria în praful de pe jos îi dădeau un admirabil pretext pentru a nu-Şi ridica privirea spre ea.
Dar de ce păstra tăcerea? Îşi dăduse seama de complot? Pentru că, în mod evident, ceea ce-i impulsiona pe acei oameni s-o judece pe femeie nu era nici simţul moralităţii lor, nici respectul faţă de Lege. Acuzata era o momeală pentru a-L prinde pe Cel căruia I se cerea s-o judece.
Ura adversarilor Lui lua masca pioşeniei pentru a-şi atinge scopurile şi a-şi asigura mai bine răzbunarea. Faptul că noul Învăţător se erija în avocatul păcătoşilor îi făcea acum să-L constrângă să se pronunţe ca judecător, ca să vadă până unde este capabil să meargă într-un caz ca acesta, pentru ei atât de penal şi evident. Încercau, înainte de toate, să-L pună în contradicţie cu legea lui Moise, care era norma Lui de referinţă, de necombătut.
Dacă tânărul Predicator rămânea fidel principiilor Sale de compasiune şi iubire, aşa cum era de aşteptat, le-ar fi fost foarte uşor să-L demaşte, să arate în mod public poziţia Sa subversivă. Negând susţinerea pedepsei cuvenite, regulamentare, respingea sfintele canoane, iar aceasta ar fi fost un fapt atât de flagrant, încât cu uşurinţă acuzatorii ar fi putut aţâţa contra lui nu doar autorităţile religioase, ci şi opinia publică.
Dacă, dintr-un motiv oarecare, ar fi fost de acord cu aplicarea pedepsei stabilite, rezultatul ar fi fost încă şi mai rău. S-ar fi pus în contradicţie evidentă cu propriile învăţături despre compasiune şi iertare. În felul acesta, nu doar că toată predicarea Sa şi-ar fi pierdut credibilitatea, ci ar fi fost şi denunţat înaintea Sinedriului şi a autorităţilor romane că a îndrăznit să pronunţe o sentinţă de moarte fără să fie autorizat s-o facă. Acuzatorii erau pregătiţi să execute condamnarea imediat şi în felul acesta să nu mai aibă nicio scăpare.
Cursa era bine întinsă. Isus trebuia să-Şi cântărească bine alternativa.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Dacă refuza să Se pronunţe, ar fi fost acuzat de laşitate sau de inconsecvenţă. Dacă, din contră, intra în conflictul juridic către care îl împingeau oponenţii Săi şi reuşea să-i demaşte, putea să facă să cadă asupra lor acuzaţiile, pentru că acţiunea lor era ilegală. Căci, după Codul Penal în vigoare, se comiteau două ilegalităţi, care concurau în favoarea Sa: prima era că doar soţul făcut de râs avea dreptul să denunţe infidelitatea soţiei sale; a doua era că legea cerea ca atât femeia adulteră, cât şi amantul ei să fie omorâţi cu pietre împreună. Amândouă motivele I-ar fi fost de ajuns pentru a demasca lipsa de valoare şi incompetenţa acuzatorilor Săi, punându-i astfel într-o situaţie dificilă.
Dar Isus nu a ales această victorie uşoară. Deplasând problema la un alt nivel, a optat pentru una mai bună: în loc să apere o idee, va apăra o persoană.
Judecând femeia, fariseii se situau pe o poziţie morală superioară faţă de ea. Dar cum nu aveau autoritatea de a o acuza nici în numele Legii, nici în cel al virtuţii personale, Îi dădeau lui Isus prilejul să transfere problema din planul juridic în cel moral, de unde putea cu uşurinţă să-i surprindă şi să-i încurce fără a fi necesară o implicare juridică.
Legea stabilea că, în uciderea cu pietre, martorii cazului să fie primii care să aplice sentinţa, urmaţi de ceilalţi voluntari, cu condiţia ca asupra lor să nu fi existat suspiciunea vreunei complicităţi şi nici să nu fi comis vreodată tipul de delict care trebuia pedepsit. Astfel, adresându-se celor mai exaltaţi, le-a zis:
— Cel care este fără păcat să arunce primul cu piatra în ea.
Şi, aplecându-se din nou, a continuat să scrie.
O linişte supărătoare s-a aşternut peste grup. Femeia, care se ghemuise într-o clipă aşteptând prima lovitură, se resemnase cu soarta ei, dorind să se termine cât mai repede cu tortura. Tensiunea continua să crească. Iritaţi de muţenia lui Isus, unii dintre ei s-au apropiat să vadă ce scria. Şi ceea ce au văzut a fost suficient ca să-i facă să lase pietrele. Tremurând, unii de ciudă şi ruşine, din cauza celor scrise de Isus, alţii de frica a ceea ce ar fi putut să scrie, toţi s-au grăbit să dispară, lăsându-i singuri pe Judecător şi pe acuzată.
În acest fel neaşteptat, fără să se opună autorităţii legii, fără să se încurce în niciun fel de polemică juridică, doar cu nişte simple cuvinte scrise pe jos, Isus a reuşit să stăvilească răutatea acelor oameni şi să salveze viaţa unei femei.
Când, în sfârşit, S-a ridicat, ea Îl privi uimită, fără să ştie ce o aşteaptă. El îi întinse mâna ajutând-o să se ridice şi îi zise aproape surâzând:
— Unde sunt cei ce te acuză? Nimeni nu te-a condamnat?
Privind în jur, în razele puternice ale dimineţii, şi nevăzând altceva decât pietrele pe marmura pieţei goale, aproape fără să-şi creadă ochilor, a răspuns:
— Nimeni, Doamne.
Atunci Isus i-a spus cuvintele cele mai surprinzătoare pe care le auzise în viaţa ei:
— Du-te şi să nu mai păcătuieşti. Nici Eu nu te condamn.
Obişnuită să fie tratată de bărbaţi ca un obiect şi suferind din cauza răutăţii şi geloziei femeilor, acest „du-te” îi suna foarte familiar.
„Să nu mai păcătuieşti”, de asemenea, auzise de sute de ori, în forme foarte diferite, începând cu reproşurile continue de la ai săi şi terminând cu predicile colerice ale preoţilor.
Dar „Eu nu te condamn” nu i se spusese niciodată. Şi nici nu-i vorbise cineva vreodată pe acel ton.
Pentru prima dată se găsea în faţa cuiva care nici n-o judeca, nici n-o ura şi nici n-o umilea. Cineva căruia îi era milă de ea, care îi înţelegea lupta, credea în pocăinţa ei şi-o ajuta să-i accepte iertarea.
Vocea acelui om răsuna în urechile ei ca o muzică din cer. Era ca un balsam pe rănile ei, ca o chemare la speranţă, ca promisiunea unei noi vieţi. Învăluită în lumina strălucitoare a pieţei albe, se simţea transformată, eliberată, curată, în pace cu Dumnezeu. Fericită, în sfârşit.
Femeia s-a îndepărtat uşor, ştiind că se va întoarce foarte curând şi că niciodată nu se va mai putea separa de Cel care i-a redat demnitatea prin acea singură întâlnire.
Şi astfel, ştiind că orice fiinţă umană are nevoie de mai multă dragoste decât cea pe care o merită, prin simpla metodă a înţelegerii şi a respectului absolut, Isus descoperea comorile ascunse în inimi, unele la fel de dispreţuite ca ale noastre.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul În piață așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/6Cen5cJTpJ9KxfcP8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul La poalele unui munte.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.
Marcu 9:23
Bietul părinte fusese la toţi medicii şi vindecătorii din ţară. Între unii şi alţii, i se spulberaseră şi banii, şi speranţele. Tot ceea ce putea face un părinte pentru copilul său bolnav – şi era singurul copil pe care-l avea –, el deja făcuse. Încercase toate remediile care existau: medicamente, tratamente, regimuri, licori şi descântece, dar fiul său nu se vindecase.
Viaţa sa se oprise, ca să spunem aşa, în ziua în care micuţul său începuse să se zbată, făcând spume la gură, strângând din dinţi şi rămânând înţepenit. De atunci, moartea îl ameninţa în fiecare zi, înnebunindu-l cu fiecare criză.
La început, părintele se agăţase cu o credinţă puternică, pe care nici el însuşi n-o înţelegea, de orice licărire de speranţă, de orice portiţă de scăpare:
— Am auzit pe cineva că, în cutare loc, un copil suferea de ceva asemănător şi...
Tatăl surdomutului (căci aşa i se spunea copilului în sat) – în realitate nimeni nu ştia ce are băiatul, iar diagnosticele erau de la lunatic până la posedat – încercase totul pentru a-l vindeca.
Cum nu putea să se resemneze în faţa neputinţei sale şi a celorlalţi, i se părea că, în timp ce continua să caute şi să încerce, întârzia sosirea ultimei crize.
Nici măcar rugăciunile nu păreau să-i fie de vreun folos. Nu-i venea de nicăieri nicio mângâiere. Cei apropiaţi încercau să-l convingă că nu exista nicio altă posibilitate decât să renunţe.
— Ce să-i faci! Nu există soluţie. Trebuie să te resemnezi. Asta este soarta lui!
El, însă, se revolta în faţa ideii de a accepta acea realitate insuportabilă. Îşi propusese să nu aibă odihnă până la sfârşit. Cum tot nu avea altceva de pierdut, trebuia să continue să încerce. Dacă exista vreo soluţie, trebuia s-o găsească. Dacă nu...
Dar nu! Viaţa nu poate fi aşa de crudă! – îi strigase lui Dumnezeu de atâtea ori – trebuia să existe o ieşire, undeva, cineva care să poată face ceva pentru fiul său.
Prietenilor le era milă de el, dar nu puteau să-i rezolve problema. Pentru ei, viaţa continua. Pentru el însă, nu. Pentru că aceea nu era viaţă. El trebuia să lupte, să lupte singur pentru fiul său, în ciuda neputinţei oamenilor şi a tăcerii lui Dumnezeu.
Şi astfel ajunsese şi la poalele acelui munte, căutându-L pe un anume Isus, despre care se povesteau lucruri de necrezut. Poate totuşi...
Însă Isus nu Se afla acolo în acel moment, iar ucenicii, care-l ascultaseră nu putuseră să facă nimic pentru el.
Dezorientaţi şi confuzi, se contrazic cu cărturarii, incapabili să-l poată ajuta. Discursurile lor profunde – ca şi ale noastre – despre tragedia răului, moartea inocentă a copiilor sau suferinţa lor nu reuşesc decât să scoată şi mai mult în evidenţă dificultatea umană de a lupta împotriva nedreptăţilor lumii sau măcar de a le limita.
Când, în sfârşit, soseşte Isus, tatăl surdomutului este atât de dezamăgit că nici măcar nu-I cere Acestuia să-i vindece fiul. Îi descrie – ca atâtor altora, de atâtea ori – simptomele bolii şi se limitează să adauge:
— Doamne, dacă poţi să faci ceva, ai milă şi ajută-ne!
Isus Se înfioră înaintea acelui spectacol insuportabil: un copil care se zbate în durere, un părinte la limita puterilor şi un grup de oameni religioşi care comentează situaţia. Aplecându-Se pentru a proteja cu braţele Sale corpul convulsiv al micuţului, i se adresează tatălui zicându-i:
— Tu zici: „Dacă poţi.” Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.
Zguduitoare frază, pe care suferindul părinte nu ştie cum s-o înţeleagă: ca un stimul plin de speranţă – nu te îngrijora, nu trebuie decât să crezi – sau ca pe cel mai demoralizant răspuns – dacă nu crezi, să nu speri nimic.
Omul se simte atât de disperat, atât de zdruncinat, că nu ştie cum să reacţioneze. Pentru a pune capăt acestui infern, este suficient doar să creadă? Pentru a-şi salva fiul, ar putea credinţa sa de tată să facă ceva? Mişcat de durere, strigă:
— Cred!
Dar nu ştie ce spune. Anumite cuvinte şi-au pierdut deja sensul pentru el. A uitat ce înseamnă să crezi. Şi, prea sincer pentru a pretinde că are suficientă credinţă, îşi rectifică răspunsul:
— Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
Această mărturisire emoţionează prin francheţea ei. „Vino în ajutorul necredinţei mele” sau, după alte versiuni, „puţinei mele credinţe”, înseamnă: „Aş vrea să cred, dar există ceva în mine care mă obligă să mă îndoiesc. Pe de o parte, gândesc că Dumnezeu poate totul, pe de alta, îmi spun: e imposibil. Dar Tu, Te rog, fă totul ca şi când aş crede deplin. În ciuda necredinţei mele, ţine totuşi cont de dorinţa mea de a crede. Ajută-mă, în ciuda faptului că eu nu sunt sigur că mă vei ajuta...”
Cine nu a suferit, ca şi acest om, din cauză că nu a văzut clar până unde poate merge credinţa lui, neştiind dacă să mai creadă sau nu? Cine nu s-a rugat vreodată la fel ca tatăl surdomutului: Doamne, ajută-mă să cred?
Totuşi, această ultimă mărturisire a neputinţei, în care omul îşi recunoaşte absoluta incapacitate chiar şi de a spera, acest ultim gest de predare totală în faţa lui Dumnezeu este, pentru El, credinţa necesară pentru ca totul să fie posibil. Chiar şi o minune.
În realitate, a nu te lăsa învins de suferinţă, a continua să cauţi o soluţie împotriva răului atunci când se pare că nu există niciuna, a ajunge la capătul puterilor, doar din dragoste, nu înseamnă oare „a crede”? Nu era credinţa cea care îl adusese pe tatăl surdomutului până la poalele acelui munte, ca să-L întâlnească pe Isus? Oare credinţa omului este întotdeauna imperfectă, iar Dumnezeu nu ne cere decât să fim sinceri în dorinţa noastră de a crede?
Ce este în realitate credinţa?
Spre deosebire de sensul strict religios care i se dă cuvântului credinţă, limbajul biblic nu are alt termen specific pentru credinţa religioasă. Cuvântul tradus prin „credinţă” defineşte încrederea acordată unei persoane pe care o considerăm demnă de ea. Dicţionarul defineşte credinţa ca fiind o nădejde, o convingere sau o certitudine. Evanghelia o foloseşte ca o „anticipare a ceea ce se aşteaptă, o probă a realităţilor care nu se văd”. Sau, după alte versiuni, ca fiind „siguranţa de a primi ceea ce nădăjduim, convingerea că ceea ce nu vedem este adevărat”. Mai multă încredere decât crez, mai multă intuiţie decât convingere, mai multă adeziune decât certitudine. Poate că „adeziune” ar fi cuvântul potrivit.
Pentru că adeziune implică angajament şi predare, fără să fie nevoie de o înţelegere deplină. Este posibil să te încrezi în cineva fără să-l înţelegi pe deplin. Cineva poate să fie de partea lui Dumnezeu chiar fără să înţeleagă tăcerea Sa.
Astfel, se înţelege de ce Isus a pronunţat această propoziţie: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede”, chiar şi în dreptul Său. Cum minunea este un privilegiu divin, Isus îl invită pe tatăl copilului bolnav să se încreadă în Dumnezeu, aşa cum El Însuşi Se încrede. Pentru că această încredere – adică credinţă – face imposibilul posibil.
Tatăl surdomutului putea să se încreadă în Isus pentru că intuia că Se afla de partea lui în mod necondiţionat. Acea credinţă care ştie fără să aibă nevoie de demonstraţii, care se agaţă fără să vadă, acea sete după Dumnezeu era ceea ce îi trebuia. Nu neapărat pentru ca fiul său să fie vindecat, ci pur şi simplu pentru a fi în stare să suporte şi să depăşească situaţia în cazul în care acesta nu se însănătoşea.
Indignarea lui Isus împotriva „acestui neam de oameni necredincioşi” este provocată mai puţin de tatăl copilului şi mai mult de propriii ucenici. Şi nu pentru că ar fi eşuat în încercarea de a vindeca băiatul, ci pentru că au încercat s-o facă prin ei înşişi. Lipsa lor de experienţă cu Dumnezeu, mai bine zis lipsa credinţei, îi determinase să acţioneze ca şi când apropierea „profesională” de Isus le-ar fi conferit puterea necesară, transformându-i în executorii Lui oficiali sau în agenţi – de multe ori secreţi – ai puterii Sale.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
În ciuda acestor lucruri, Dumnezeu decide să facă o minune şi copilul este vindecat. Dar aceasta se întâmplă doar atunci când tatăl este dispus să accepte voinţa divină, oricare ar fi ea, fără să pretindă nimic.
Când ucenicii Îl întreabă de ce ei n-au putut să-l vindece, Isus le răspunde că anumite probleme se pot rezolva doar cu „post şi rugăciune”, adică în dependenţă totală de Dumnezeu.
De aceea experienţa suferinţei este atât de greu de suportat când ne sprijinim doar pe propriile puteri. Numai acela care crede poate să privească suferinţa faţă în faţă, fără a închide ochii, fără a-i reduce dimensiunile, fără a se resemna, fără a se revolta împotriva aparentei nepăsări divine. Pentru că ştie că Dumnezeu este cu noi şi ne iubeşte până acolo încât a venit în întâmpinarea durerii noastre, făcându-Se om.
Credinţa este actul de încredere că Dumnezeu este de partea noastră. Pentru că Cel care a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu a împărtăşit suferinţa şi nenorocirea noastră şi a învins-o pentru totdeauna cu o doză de dragoste mai mare decât toată ura noastră. Ca profet al fericirii şi garant al vieţii, minunile Lui nu sunt altceva decât semnele verosimilităţii promisiunilor Sale şi ale triumfului Său final.
De aceea credinciosul poate întrevedea triumful definitiv al vieţii asupra suferinţei şi morţii. El ştie că, pentru raţiunea răului, orice explicaţie omenească este derizorie şi că aici şi acum se impune doar rezistenţă, solidaritate şi speranţă. Pentru credincios, a avea credinţă, deşi nu rezolvă răul, implică o depăşire a problemei, în aşteptarea soluţiei ei definitive.
Din această perspectivă, opusul verbului „a crede” nu este „a te îndoi”, ci „a respinge”. De aceea păcatul cel mai grav, denunţat cu fermitate de Isus, este indiferenţa sau dispreţul. Pentru că respingerea lui Dumnezeu – numită „păcatul împotriva Duhului Sfânt”– conduce de obicei la zeificare proprie, iar dispreţul faţă de aproapele poate duce la orice fel de crimă. Aproape că am putea spune că lipsa de respect este esenţa răului.
Este interesant de observat că tatăl surdomutului nu spune că nu poate să creadă deoarece credinţa este un dar pe care Dumnezeu îl dă doar unora. El ştie bine că, deşi credinţa este un dar, lipsa acesteia nu justifică necredinţa nimănui. Viaţa, de asemenea, este un dar. Ideea că Dumnezeu împarte în mod arbitrar credinţa este străină Bibliei. Scriptura spune clar că Dumnezeu nu face favoritisme şi vorbeşte de „măsura de credinţă pe care El a împărţit-o fiecăruia”. Măsura poate varia, aşa cum variază capacitatea pulmonară sau coeficientul de inteligenţă, dar posibilitatea de a-L percepe pe Dumnezeu o avem cu toţii.
Isus nu vrea să spună că „a crede“ înseamnă a câştiga un voiaj la o loterie cosmică, unde premiatul nu are nevoie decât de norocul de a se afla pe listă şi, odată obţinut biletul câştigător, este de ajuns să se aşeze comod pe scaunul său şi să-şi ia zborul spre cer. A crede nu înseamnă a te îmbarca într-o călătorie definitivă, fără efort şi fără întoarcere. Învăţătorul nu descrie niciodată credinţa în termenii unui privilegiu, ci în termenii unei relaţii. Să crezi în Dumnezeu înseamnă să trăieşti în relaţie cu El.
Ca orice relaţie, credinţa are un început – Dumnezeu întotdeauna ne iese în întâmpinare – şi în mod progresiv Se descoperă prin evenimentele vieţii, obstacolele neprevăzute şi întâlnirile decisive. Se aseamănă, mai degrabă, cu expediţiile descoperitorilor sau ale exploratorilor decât cu o croazieră de lux. Este o aventură dificilă, angajantă şi pasionantă, fiecare trebuind să-şi caute singur mijloacele necesare pentru a avansa, deseori pierzând direcţia şi riscând mereu în drumul său, sperând şi pierzând speranţa, pentru ca, în final, când totul pare pierdut, să descopere o recompensă neaşteptată.
Aventura credinţei este o luptă constantă împotriva limitelor condiţiei umane, dar cu certitudinea că victoria este asigurată. În această luptă, Dumnezeu nu-mi garantează că va înlătura pericolele, ci că-mi va da forţa necesară pentru a le învinge. Pentru că, Dumnezeu nu potoleşte întotdeauna furtuna, însă mereu este dispus să-i ajute pe cei care luptă împotriva ei. Şi dacă nu întotdeauna protejează barca, mereu poate să protejeze marinarul.
A crede înseamnă să mă încred în singura Fiinţă care poate să mă salveze de mine însumi şi să dea un sens şi un viitor vieţii mele. Înseamnă să spun „da” cuiva care mă acceptă fără să ţină cont de trecutul meu; care mă însoţeşte, transformându-mi prezentul, şi care mă îndrumă, inspirându-mi viitorul.
A crede, la fel cum ai trăi o mare dragoste, este o aventură plină de riscuri şi incertitudini, dar şi de enorme satisfacţii. A crede, ca şi a iubi, înseamnă să te implici cu toată fiinţa ta şi să decizi să împarţi viaţa cu cineva. Să te dăruieşti fără rezerve şi să te bucuri de dragostea oferită.
Şi cum credinţa este o adeziune, nu se obţine prin noroc, ca un ban găsit, nici nu poate fi pierdută, aşa cum ai pierde un portofel, nici nu se poate depune pe termen fix, ca un cont în bancă. Pentru că o relaţie este ceva viu, schimbător, care poate să crească şi să se dezvolte sau să agonizeze şi să moară.
La fel cum se întâmplă pe planul prieteniei şi al dragostei omeneşti, dacă relaţia cu Dumnezeu se limitează la ocazii obligatorii de întâlnire sau la vizite oficiale şi de curtoazie, atunci credinţa va sfârşi murind, pentru că se pierde intimitatea.
Câteodată sunt necesari ani pentru a stabili o relaţie solidă, dar este suficient un moment de nerăbdare pentru a o pierde. Poate din cauza aceasta, în lumea în care trăim, în care nimeni n-are timp pentru celălalt şi unde lipseşte atât de mult răbdarea, există, de fiecare dată, tot mai puţini credincioşi. Deşi apar multe credinţe înlocuitoare, odată cu trecerea timpului, lumea postcreştină îşi pierde credinţa. Şi asta într-un aşa ritm, că Însuşi Isus Se întreba dacă la întoarcerea Sa va mai găsi credinţă pe pământ.
Din nefericire, o parte din responsabilitatea acestei situaţii o au cei care se numesc creştini.
Este dureros să ştii că cineva ar putea rupe legătura cu biserica, ar putea abandona religia sau şi-ar putea pierde credinţa pentru a rămâne loial conştiinţei, în faţa răului provocat de nişte oameni pe nedrept numiţi creştini.
Este regretabil, dar omeneşte, ca unii creştini să-şi păstreze tezaurul credinţei în recipiente atât de grosolane, care le devalorizează conţinutul. Dar este încă şi mai dureros ca cei care-L caută pe Dumnezeu să renunţe, respinşi fiind de presupuşii Săi reprezentanţi.
Am putea să amintim mult mai mulţi factori care tind să ne îndepărteze de credinţă, dar n-am găsi niciunul care să fie independent de noi şi, ca atare, suficient pentru a ne justifica ruptura de Dumnezeu.
Din fericire, credinţa se poate descoperi şi cultiva în modul cel mai simplu. Când Dumnezeu ne iese în întâmpinare, a fi deschişi influenţei Sale, chiar şi numai pentru a-I spune „ajută-mă să cred!”, este deja un act al credinţei. Chiar dacă nu experimentăm nicio trăire specială, ori de câte ori ceva ne împinge să căutăm sensul vieţii, de fiecare dată când simţim nostalgia idealului sau cu fiecare imbold de a face bine cuiva, ascultăm chemarea credinţei.
Îmbunătăţind relaţia noastră cu Dumnezeu şi manifestând caracterul Său în relaţiile cu semenii noştri – pentru că Dumnezeu Se află în aproapele nostru –, credinţa noastră creşte, iar viaţa se îmbogăţeşte. Chiar şi dificultăţile zilnice ne ajută atunci să ne prindem mai strâns de El.
De aceea, în finalul povestirii, Isus le zice ucenicilor Săi: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar,” aţi putea muta munţii.
Cu aceste cuvinte le aminteşte esenţialul în relaţia cu Dumnezeu: că deşi poate începe în mod timid, trebuie să se menţină vie. Că dacă îi creăm condiţiile să prindă rădăcini, cu timpul se va transforma, ca în parabolă, într-un copac care, cu forţa sa, poate să dărâme munţi de probleme.
Nu există o formulă magică pentru a crede, nici pentru a rezolva conflictele sau pentru a câştiga dragostea cuiva. Ceea ce există este posibilitatea de a iubi, indiferent de circumstanţe, nu de a ne separa de cei pe care-i iubim.
Dacă relaţia noastră cu Dumnezeu este prioritară, dacă, precum tatăl surdomutului, Îi mărturisim problemele care ne apasă, putem fi siguri că ne va ajuta să le rezolvăm sau măcar să le depăşim. Şi, astfel, credinţa noastră va continua să crească, ceea ce în aceste vremuri nu încetează să fie un miracol.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul La poalele unui munte așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/mUCdgih1qx3oasgT8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul În zori.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Doamne, învaţă-ne să ne rugăm...
Luca 11:1
Deasupra orizontului, zorile anunţau o nouă zi. Lumina din ce în ce mai clară scurta umbrele, micşorându-le uşor, până le făcea să dispară. Satul şi câmpul încă dormeau, dar păsărelele începuseră să spargă liniştea dimineţii.
Tânărul rămase puţin indecis, la o cotitură a drumului. În spatele unor pietre, la adăpost de drumul umblat, se deschidea un luminiş. Acel mic şi câmpenesc paradis trebuia să fie locul secret. În sfârşit, va afla de ce în atâtea dimineţi, când toţi dormeau, El dispărea fără ca nimeni să-L vadă, pentru a Se întoarce apoi radiind surâzător, transfigurat, ca şi când S-ar fi născut din nou.
De ce nu îndrăznise niciodată să-L întrebe? Nu ştia. Ceva îl împiedica să pătrundă în intimitatea Lui. Curiozitatea sa însă devenise atât de irezistibilă, că îl împinsese să-L urmărească de departe până în acel colţ, iar acum se temea că îndrăzneala sa ar putea să întreacă respectul profund pe care I-l purta mai presus de orice. Se gândi să se retragă, temându-se să nu fie descoperit. Totuşi se apropie încă puţin, îşi ţinu respiraţia şi într-o secundă supremă privi pe deasupra stâncii.
Da. Isus era acolo. Se ruga.
Intrusul rămase ca paralizat, fără să poată reacţiona, fără să poată pleca. Sentimentul unei prezenţe care umplea totul îl reţinea. Nu putea nici să se sustragă acelei prezenţe, nici să nu mai privească.
Era ca şi cum timpul s-ar fi oprit în acei ochi închişi, iar el, ascuns după acea stâncă, ar fi rămas prins de firul eternităţii.
Expresia feţei lui Isus îl atrăgea ca un magnet, ţinându-l pe loc. S-ar fi zis că privea în interior, concentrat pe ceva care părea că umple toată fiinţa Sa. Totuşi nu exista tensiune în gestul său. Era evident că Isus Se afla în contact cu cineva de la care primea forţă, energie, putere… viaţă.
Tânărul se cutremură. În acea singurătate, dintr-odată brăzdată de ciripitul gălăgios al păsărelelor, se mai simţea prezenţa cuiva.
Întâlnirea din acea dimineaţă avea să-i descopere, în sfârşit, secretul păcii şi al armoniei pe care mereu le admirase la El şi pe care acum, mai mult ca niciodată, şi le dorea pentru sine. A aşteptat până când Isus a terminat şi a plecat. Soarele tocmai răsărea.
Când, în final, a îndrăznit să-şi formuleze cererea, a zis simplu:
— Doamne, învaţă-mă să mă rog!
Textul biblic povesteşte această întâlnire în foarte puţine cuvinte. Deşi scurtă, povestirea conţine însă una din învăţăturile cele mai surprinzătoare din Evanghelie.
Acel ucenic, ca toţi ceilalţi, crezuse până atunci că ştia să se roage. Se ruga de multe ori pe zi, din cea mai fragedă copilărie. Rugăciunea făcea parte din rutina sa zilnică. Pronunţase mii de rugăciuni la serviciile religioase, în cadrul familiei sau în particular.
Deşi rugăciunile păreau să reprezinte mult în viaţa sa, în realitate aproape că ar fi putut să renunţe la ele fără ca existenţa sa să se schimbe prea mult.
Rugăciunea în sine îi insufla respect. Chiar îi dădea un plăcut sentiment de pace. Când se afla în pericol şi apela la Dumnezeu, lucru pe care-l făcea aproape fără să-şi dea seama, simţea o senzaţie reconfortantă la gândul că cel puţin îşi făcuse partea sa. Şi până atunci nu avea probe clare că acele rugăciuni n-ar fi servit la ceva. Pentru el, aceasta însemna să te rogi.
Acum, după ce-L văzuse pe Isus rugându-Se, descoperise că ale lui erau doar pseudorugăciuni, că a te ruga cu adevărat era altceva.
De-a lungul vieţii sale cu Isus, avea să înveţe că, atunci când trebuie să renunţi la anumite faţete ale vieţii spirituale şi să rămâi doar cu esenţialul, există ceva ce se poate păstra chiar şi în cea mai mare singurătate, sau în închisoare, când nu e posibil să te bazezi pe nimeni şi pe nimic. Atunci se poate face abstracţie de tot, cu excepţia rugăciunii, adevărata alinare a sufletului.
Experienţa avea să-i demonstreze, într-un mod din ce în ce mai clar, că în faţa rugăciunii totul este secundar.
Este posibil să fii credincios fără să te înscrii într-o confesiune religioasă. Este posibil să accepţi scara de valori a unei religii fără să împlineşti ritualurile ei. Dar nu este posibil să ai o viaţă spirituală autentică fără să te rogi.
Între credincioşii – de fiecare dată mai puţin numeroşi – care rămân în societatea noastră, sunt mulţi care încă mai practică ceremoniile religiilor lor. Unii chiar asistă în mod regulat la serviciile religioase. Dar câţi mai trăiesc în mod profund rugăciunea?
Dacă religia înseamnă relaţie, rugăciunea este trăirea care concretizează această relaţie.
Biblia ne arată riscurile neglijării acesteia. Chiar din prima povestire, Diavolul îi întinde Evei o cursă, cu scopul de a-i submina încrederea şi de a semăna suficiente îndoieli ca ea să acţioneze fără Creatorul ei.
Ca o consecinţă a greşelii ei, prima pereche se ascunde. Îi este ruşine. Îi este frică. Relaţia lor de dragoste cu Dumnezeu s-a rupt. Şi, în mod natural, aceasta se resimte şi în celelalte relaţii. Când Dumnezeu îl întreabă de ce se ascunde, Adam răspunde:
— Din cauza femeii pe care mi-ai dat-o. Ea mi-a dat să mănânc din acel blestemat fruct…
Dacă atitudinea lui Adam faţă de Creatorul său nu mai este cea dinainte – a trecut de la încredere la ostilitate –, şi relaţia lui cu Eva a fost de asemenea afectată. Ea nu mai este ajutorul său potrivit, ci este cea vinovată de necazul lui. Deja n-o mai vede alături de el, ci în faţa lui. Nu ca pe o tovarăşă, ci ca pe un adversar.
Dar lucrurile nu rămân aici. Ruptura relaţiei primordiale nu strică doar relaţia omului cu semenii săi, ci îi distruge şi armonia cu natura însăşi. Adam o acuză pe Eva. Eva acuză şarpele. Şi, rupându-se echilibrul, în acest lanţ unde unul se disculpă în defavoarea celuilalt, unde se acuză unul pe celălalt, în final totul se termină aruncând vina răului asupra lui... Dumnezeu Însuşi, pentru că ne-a creat liberi. Sau, la urma urmelor, pur şi simplu pentru că ne-a creat.
Când lipseşte legătura de bază, relaţia cu ceilalţi se deteriorează şi întotdeauna plăteşte cel care este cel mai slab sau cel mai respectuos.
De aceea, în timpul lucrării Sale, Isus insistă mult asupra importanţei rugăciunii.