Ai terminat de citit capitolul În piață așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/6Cen5cJTpJ9KxfcP8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul La poalele unui munte.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.
Marcu 9:23
Bietul părinte fusese la toţi medicii şi vindecătorii din ţară. Între unii şi alţii, i se spulberaseră şi banii, şi speranţele. Tot ceea ce putea face un părinte pentru copilul său bolnav – şi era singurul copil pe care-l avea –, el deja făcuse. Încercase toate remediile care existau: medicamente, tratamente, regimuri, licori şi descântece, dar fiul său nu se vindecase.
Viaţa sa se oprise, ca să spunem aşa, în ziua în care micuţul său începuse să se zbată, făcând spume la gură, strângând din dinţi şi rămânând înţepenit. De atunci, moartea îl ameninţa în fiecare zi, înnebunindu-l cu fiecare criză.
La început, părintele se agăţase cu o credinţă puternică, pe care nici el însuşi n-o înţelegea, de orice licărire de speranţă, de orice portiţă de scăpare:
— Am auzit pe cineva că, în cutare loc, un copil suferea de ceva asemănător şi...
Tatăl surdomutului (căci aşa i se spunea copilului în sat) – în realitate nimeni nu ştia ce are băiatul, iar diagnosticele erau de la lunatic până la posedat – încercase totul pentru a-l vindeca.
Cum nu putea să se resemneze în faţa neputinţei sale şi a celorlalţi, i se părea că, în timp ce continua să caute şi să încerce, întârzia sosirea ultimei crize.
Nici măcar rugăciunile nu păreau să-i fie de vreun folos. Nu-i venea de nicăieri nicio mângâiere. Cei apropiaţi încercau să-l convingă că nu exista nicio altă posibilitate decât să renunţe.
— Ce să-i faci! Nu există soluţie. Trebuie să te resemnezi. Asta este soarta lui!
El, însă, se revolta în faţa ideii de a accepta acea realitate insuportabilă. Îşi propusese să nu aibă odihnă până la sfârşit. Cum tot nu avea altceva de pierdut, trebuia să continue să încerce. Dacă exista vreo soluţie, trebuia s-o găsească. Dacă nu...
Dar nu! Viaţa nu poate fi aşa de crudă! – îi strigase lui Dumnezeu de atâtea ori – trebuia să existe o ieşire, undeva, cineva care să poată face ceva pentru fiul său.
Prietenilor le era milă de el, dar nu puteau să-i rezolve problema. Pentru ei, viaţa continua. Pentru el însă, nu. Pentru că aceea nu era viaţă. El trebuia să lupte, să lupte singur pentru fiul său, în ciuda neputinţei oamenilor şi a tăcerii lui Dumnezeu.
Şi astfel ajunsese şi la poalele acelui munte, căutându-L pe un anume Isus, despre care se povesteau lucruri de necrezut. Poate totuşi...
Însă Isus nu Se afla acolo în acel moment, iar ucenicii, care-l ascultaseră nu putuseră să facă nimic pentru el.
Dezorientaţi şi confuzi, se contrazic cu cărturarii, incapabili să-l poată ajuta. Discursurile lor profunde – ca şi ale noastre – despre tragedia răului, moartea inocentă a copiilor sau suferinţa lor nu reuşesc decât să scoată şi mai mult în evidenţă dificultatea umană de a lupta împotriva nedreptăţilor lumii sau măcar de a le limita.
Când, în sfârşit, soseşte Isus, tatăl surdomutului este atât de dezamăgit că nici măcar nu-I cere Acestuia să-i vindece fiul. Îi descrie – ca atâtor altora, de atâtea ori – simptomele bolii şi se limitează să adauge:
— Doamne, dacă poţi să faci ceva, ai milă şi ajută-ne!
Isus Se înfioră înaintea acelui spectacol insuportabil: un copil care se zbate în durere, un părinte la limita puterilor şi un grup de oameni religioşi care comentează situaţia. Aplecându-Se pentru a proteja cu braţele Sale corpul convulsiv al micuţului, i se adresează tatălui zicându-i:
— Tu zici: „Dacă poţi.” Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.
Zguduitoare frază, pe care suferindul părinte nu ştie cum s-o înţeleagă: ca un stimul plin de speranţă – nu te îngrijora, nu trebuie decât să crezi – sau ca pe cel mai demoralizant răspuns – dacă nu crezi, să nu speri nimic.
Omul se simte atât de disperat, atât de zdruncinat, că nu ştie cum să reacţioneze. Pentru a pune capăt acestui infern, este suficient doar să creadă? Pentru a-şi salva fiul, ar putea credinţa sa de tată să facă ceva? Mişcat de durere, strigă:
— Cred!
Dar nu ştie ce spune. Anumite cuvinte şi-au pierdut deja sensul pentru el. A uitat ce înseamnă să crezi. Şi, prea sincer pentru a pretinde că are suficientă credinţă, îşi rectifică răspunsul:
— Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
Această mărturisire emoţionează prin francheţea ei. „Vino în ajutorul necredinţei mele” sau, după alte versiuni, „puţinei mele credinţe”, înseamnă: „Aş vrea să cred, dar există ceva în mine care mă obligă să mă îndoiesc. Pe de o parte, gândesc că Dumnezeu poate totul, pe de alta, îmi spun: e imposibil. Dar Tu, Te rog, fă totul ca şi când aş crede deplin. În ciuda necredinţei mele, ţine totuşi cont de dorinţa mea de a crede. Ajută-mă, în ciuda faptului că eu nu sunt sigur că mă vei ajuta...”
Cine nu a suferit, ca şi acest om, din cauză că nu a văzut clar până unde poate merge credinţa lui, neştiind dacă să mai creadă sau nu? Cine nu s-a rugat vreodată la fel ca tatăl surdomutului: Doamne, ajută-mă să cred?
Totuşi, această ultimă mărturisire a neputinţei, în care omul îşi recunoaşte absoluta incapacitate chiar şi de a spera, acest ultim gest de predare totală în faţa lui Dumnezeu este, pentru El, credinţa necesară pentru ca totul să fie posibil. Chiar şi o minune.
În realitate, a nu te lăsa învins de suferinţă, a continua să cauţi o soluţie împotriva răului atunci când se pare că nu există niciuna, a ajunge la capătul puterilor, doar din dragoste, nu înseamnă oare „a crede”? Nu era credinţa cea care îl adusese pe tatăl surdomutului până la poalele acelui munte, ca să-L întâlnească pe Isus? Oare credinţa omului este întotdeauna imperfectă, iar Dumnezeu nu ne cere decât să fim sinceri în dorinţa noastră de a crede?
Ce este în realitate credinţa?
Spre deosebire de sensul strict religios care i se dă cuvântului credinţă, limbajul biblic nu are alt termen specific pentru credinţa religioasă. Cuvântul tradus prin „credinţă” defineşte încrederea acordată unei persoane pe care o considerăm demnă de ea. Dicţionarul defineşte credinţa ca fiind o nădejde, o convingere sau o certitudine. Evanghelia o foloseşte ca o „anticipare a ceea ce se aşteaptă, o probă a realităţilor care nu se văd”. Sau, după alte versiuni, ca fiind „siguranţa de a primi ceea ce nădăjduim, convingerea că ceea ce nu vedem este adevărat”. Mai multă încredere decât crez, mai multă intuiţie decât convingere, mai multă adeziune decât certitudine. Poate că „adeziune” ar fi cuvântul potrivit.
Pentru că adeziune implică angajament şi predare, fără să fie nevoie de o înţelegere deplină. Este posibil să te încrezi în cineva fără să-l înţelegi pe deplin. Cineva poate să fie de partea lui Dumnezeu chiar fără să înţeleagă tăcerea Sa.
Astfel, se înţelege de ce Isus a pronunţat această propoziţie: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede”, chiar şi în dreptul Său. Cum minunea este un privilegiu divin, Isus îl invită pe tatăl copilului bolnav să se încreadă în Dumnezeu, aşa cum El Însuşi Se încrede. Pentru că această încredere – adică credinţă – face imposibilul posibil.
Tatăl surdomutului putea să se încreadă în Isus pentru că intuia că Se afla de partea lui în mod necondiţionat. Acea credinţă care ştie fără să aibă nevoie de demonstraţii, care se agaţă fără să vadă, acea sete după Dumnezeu era ceea ce îi trebuia. Nu neapărat pentru ca fiul său să fie vindecat, ci pur şi simplu pentru a fi în stare să suporte şi să depăşească situaţia în cazul în care acesta nu se însănătoşea.
Indignarea lui Isus împotriva „acestui neam de oameni necredincioşi” este provocată mai puţin de tatăl copilului şi mai mult de propriii ucenici. Şi nu pentru că ar fi eşuat în încercarea de a vindeca băiatul, ci pentru că au încercat s-o facă prin ei înşişi. Lipsa lor de experienţă cu Dumnezeu, mai bine zis lipsa credinţei, îi determinase să acţioneze ca şi când apropierea „profesională” de Isus le-ar fi conferit puterea necesară, transformându-i în executorii Lui oficiali sau în agenţi – de multe ori secreţi – ai puterii Sale.