În ciuda acestor lucruri, Dumnezeu decide să facă o minune şi copilul este vindecat. Dar aceasta se întâmplă doar atunci când tatăl este dispus să accepte voinţa divină, oricare ar fi ea, fără să pretindă nimic.
Când ucenicii Îl întreabă de ce ei n-au putut să-l vindece, Isus le răspunde că anumite probleme se pot rezolva doar cu „post şi rugăciune”, adică în dependenţă totală de Dumnezeu.
De aceea experienţa suferinţei este atât de greu de suportat când ne sprijinim doar pe propriile puteri. Numai acela care crede poate să privească suferinţa faţă în faţă, fără a închide ochii, fără a-i reduce dimensiunile, fără a se resemna, fără a se revolta împotriva aparentei nepăsări divine. Pentru că ştie că Dumnezeu este cu noi şi ne iubeşte până acolo încât a venit în întâmpinarea durerii noastre, făcându-Se om.
Credinţa este actul de încredere că Dumnezeu este de partea noastră. Pentru că Cel care a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu a împărtăşit suferinţa şi nenorocirea noastră şi a învins-o pentru totdeauna cu o doză de dragoste mai mare decât toată ura noastră. Ca profet al fericirii şi garant al vieţii, minunile Lui nu sunt altceva decât semnele verosimilităţii promisiunilor Sale şi ale triumfului Său final.
De aceea credinciosul poate întrevedea triumful definitiv al vieţii asupra suferinţei şi morţii. El ştie că, pentru raţiunea răului, orice explicaţie omenească este derizorie şi că aici şi acum se impune doar rezistenţă, solidaritate şi speranţă. Pentru credincios, a avea credinţă, deşi nu rezolvă răul, implică o depăşire a problemei, în aşteptarea soluţiei ei definitive.
Din această perspectivă, opusul verbului „a crede” nu este „a te îndoi”, ci „a respinge”. De aceea păcatul cel mai grav, denunţat cu fermitate de Isus, este indiferenţa sau dispreţul. Pentru că respingerea lui Dumnezeu – numită „păcatul împotriva Duhului Sfânt”– conduce de obicei la zeificare proprie, iar dispreţul faţă de aproapele poate duce la orice fel de crimă. Aproape că am putea spune că lipsa de respect este esenţa răului.
Este interesant de observat că tatăl surdomutului nu spune că nu poate să creadă deoarece credinţa este un dar pe care Dumnezeu îl dă doar unora. El ştie bine că, deşi credinţa este un dar, lipsa acesteia nu justifică necredinţa nimănui. Viaţa, de asemenea, este un dar. Ideea că Dumnezeu împarte în mod arbitrar credinţa este străină Bibliei. Scriptura spune clar că Dumnezeu nu face favoritisme şi vorbeşte de „măsura de credinţă pe care El a împărţit-o fiecăruia”. Măsura poate varia, aşa cum variază capacitatea pulmonară sau coeficientul de inteligenţă, dar posibilitatea de a-L percepe pe Dumnezeu o avem cu toţii.
Isus nu vrea să spună că „a crede“ înseamnă a câştiga un voiaj la o loterie cosmică, unde premiatul nu are nevoie decât de norocul de a se afla pe listă şi, odată obţinut biletul câştigător, este de ajuns să se aşeze comod pe scaunul său şi să-şi ia zborul spre cer. A crede nu înseamnă a te îmbarca într-o călătorie definitivă, fără efort şi fără întoarcere. Învăţătorul nu descrie niciodată credinţa în termenii unui privilegiu, ci în termenii unei relaţii. Să crezi în Dumnezeu înseamnă să trăieşti în relaţie cu El.
Ca orice relaţie, credinţa are un început – Dumnezeu întotdeauna ne iese în întâmpinare – şi în mod progresiv Se descoperă prin evenimentele vieţii, obstacolele neprevăzute şi întâlnirile decisive. Se aseamănă, mai degrabă, cu expediţiile descoperitorilor sau ale exploratorilor decât cu o croazieră de lux. Este o aventură dificilă, angajantă şi pasionantă, fiecare trebuind să-şi caute singur mijloacele necesare pentru a avansa, deseori pierzând direcţia şi riscând mereu în drumul său, sperând şi pierzând speranţa, pentru ca, în final, când totul pare pierdut, să descopere o recompensă neaşteptată.
Aventura credinţei este o luptă constantă împotriva limitelor condiţiei umane, dar cu certitudinea că victoria este asigurată. În această luptă, Dumnezeu nu-mi garantează că va înlătura pericolele, ci că-mi va da forţa necesară pentru a le învinge. Pentru că, Dumnezeu nu potoleşte întotdeauna furtuna, însă mereu este dispus să-i ajute pe cei care luptă împotriva ei. Şi dacă nu întotdeauna protejează barca, mereu poate să protejeze marinarul.
A crede înseamnă să mă încred în singura Fiinţă care poate să mă salveze de mine însumi şi să dea un sens şi un viitor vieţii mele. Înseamnă să spun „da” cuiva care mă acceptă fără să ţină cont de trecutul meu; care mă însoţeşte, transformându-mi prezentul, şi care mă îndrumă, inspirându-mi viitorul.
A crede, la fel cum ai trăi o mare dragoste, este o aventură plină de riscuri şi incertitudini, dar şi de enorme satisfacţii. A crede, ca şi a iubi, înseamnă să te implici cu toată fiinţa ta şi să decizi să împarţi viaţa cu cineva. Să te dăruieşti fără rezerve şi să te bucuri de dragostea oferită.
Şi cum credinţa este o adeziune, nu se obţine prin noroc, ca un ban găsit, nici nu poate fi pierdută, aşa cum ai pierde un portofel, nici nu se poate depune pe termen fix, ca un cont în bancă. Pentru că o relaţie este ceva viu, schimbător, care poate să crească şi să se dezvolte sau să agonizeze şi să moară.
La fel cum se întâmplă pe planul prieteniei şi al dragostei omeneşti, dacă relaţia cu Dumnezeu se limitează la ocazii obligatorii de întâlnire sau la vizite oficiale şi de curtoazie, atunci credinţa va sfârşi murind, pentru că se pierde intimitatea.
Câteodată sunt necesari ani pentru a stabili o relaţie solidă, dar este suficient un moment de nerăbdare pentru a o pierde. Poate din cauza aceasta, în lumea în care trăim, în care nimeni n-are timp pentru celălalt şi unde lipseşte atât de mult răbdarea, există, de fiecare dată, tot mai puţini credincioşi. Deşi apar multe credinţe înlocuitoare, odată cu trecerea timpului, lumea postcreştină îşi pierde credinţa. Şi asta într-un aşa ritm, că Însuşi Isus Se întreba dacă la întoarcerea Sa va mai găsi credinţă pe pământ.
Din nefericire, o parte din responsabilitatea acestei situaţii o au cei care se numesc creştini.
Este dureros să ştii că cineva ar putea rupe legătura cu biserica, ar putea abandona religia sau şi-ar putea pierde credinţa pentru a rămâne loial conştiinţei, în faţa răului provocat de nişte oameni pe nedrept numiţi creştini.
Este regretabil, dar omeneşte, ca unii creştini să-şi păstreze tezaurul credinţei în recipiente atât de grosolane, care le devalorizează conţinutul. Dar este încă şi mai dureros ca cei care-L caută pe Dumnezeu să renunţe, respinşi fiind de presupuşii Săi reprezentanţi.
Am putea să amintim mult mai mulţi factori care tind să ne îndepărteze de credinţă, dar n-am găsi niciunul care să fie independent de noi şi, ca atare, suficient pentru a ne justifica ruptura de Dumnezeu.
Din fericire, credinţa se poate descoperi şi cultiva în modul cel mai simplu. Când Dumnezeu ne iese în întâmpinare, a fi deschişi influenţei Sale, chiar şi numai pentru a-I spune „ajută-mă să cred!”, este deja un act al credinţei. Chiar dacă nu experimentăm nicio trăire specială, ori de câte ori ceva ne împinge să căutăm sensul vieţii, de fiecare dată când simţim nostalgia idealului sau cu fiecare imbold de a face bine cuiva, ascultăm chemarea credinţei.
Îmbunătăţind relaţia noastră cu Dumnezeu şi manifestând caracterul Său în relaţiile cu semenii noştri – pentru că Dumnezeu Se află în aproapele nostru –, credinţa noastră creşte, iar viaţa se îmbogăţeşte. Chiar şi dificultăţile zilnice ne ajută atunci să ne prindem mai strâns de El.
De aceea, în finalul povestirii, Isus le zice ucenicilor Săi: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar,” aţi putea muta munţii.
Cu aceste cuvinte le aminteşte esenţialul în relaţia cu Dumnezeu: că deşi poate începe în mod timid, trebuie să se menţină vie. Că dacă îi creăm condiţiile să prindă rădăcini, cu timpul se va transforma, ca în parabolă, într-un copac care, cu forţa sa, poate să dărâme munţi de probleme.
Nu există o formulă magică pentru a crede, nici pentru a rezolva conflictele sau pentru a câştiga dragostea cuiva. Ceea ce există este posibilitatea de a iubi, indiferent de circumstanţe, nu de a ne separa de cei pe care-i iubim.
Dacă relaţia noastră cu Dumnezeu este prioritară, dacă, precum tatăl surdomutului, Îi mărturisim problemele care ne apasă, putem fi siguri că ne va ajuta să le rezolvăm sau măcar să le depăşim. Şi, astfel, credinţa noastră va continua să crească, ceea ce în aceste vremuri nu încetează să fie un miracol.