Ai terminat de citit capitolul La poalele unui munte așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/mUCdgih1qx3oasgT8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul În zori.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Doamne, învaţă-ne să ne rugăm...
Luca 11:1
Deasupra orizontului, zorile anunţau o nouă zi. Lumina din ce în ce mai clară scurta umbrele, micşorându-le uşor, până le făcea să dispară. Satul şi câmpul încă dormeau, dar păsărelele începuseră să spargă liniştea dimineţii.
Tânărul rămase puţin indecis, la o cotitură a drumului. În spatele unor pietre, la adăpost de drumul umblat, se deschidea un luminiş. Acel mic şi câmpenesc paradis trebuia să fie locul secret. În sfârşit, va afla de ce în atâtea dimineţi, când toţi dormeau, El dispărea fără ca nimeni să-L vadă, pentru a Se întoarce apoi radiind surâzător, transfigurat, ca şi când S-ar fi născut din nou.
De ce nu îndrăznise niciodată să-L întrebe? Nu ştia. Ceva îl împiedica să pătrundă în intimitatea Lui. Curiozitatea sa însă devenise atât de irezistibilă, că îl împinsese să-L urmărească de departe până în acel colţ, iar acum se temea că îndrăzneala sa ar putea să întreacă respectul profund pe care I-l purta mai presus de orice. Se gândi să se retragă, temându-se să nu fie descoperit. Totuşi se apropie încă puţin, îşi ţinu respiraţia şi într-o secundă supremă privi pe deasupra stâncii.
Da. Isus era acolo. Se ruga.
Intrusul rămase ca paralizat, fără să poată reacţiona, fără să poată pleca. Sentimentul unei prezenţe care umplea totul îl reţinea. Nu putea nici să se sustragă acelei prezenţe, nici să nu mai privească.
Era ca şi cum timpul s-ar fi oprit în acei ochi închişi, iar el, ascuns după acea stâncă, ar fi rămas prins de firul eternităţii.
Expresia feţei lui Isus îl atrăgea ca un magnet, ţinându-l pe loc. S-ar fi zis că privea în interior, concentrat pe ceva care părea că umple toată fiinţa Sa. Totuşi nu exista tensiune în gestul său. Era evident că Isus Se afla în contact cu cineva de la care primea forţă, energie, putere… viaţă.
Tânărul se cutremură. În acea singurătate, dintr-odată brăzdată de ciripitul gălăgios al păsărelelor, se mai simţea prezenţa cuiva.
Întâlnirea din acea dimineaţă avea să-i descopere, în sfârşit, secretul păcii şi al armoniei pe care mereu le admirase la El şi pe care acum, mai mult ca niciodată, şi le dorea pentru sine. A aşteptat până când Isus a terminat şi a plecat. Soarele tocmai răsărea.
Când, în final, a îndrăznit să-şi formuleze cererea, a zis simplu:
— Doamne, învaţă-mă să mă rog!
Textul biblic povesteşte această întâlnire în foarte puţine cuvinte. Deşi scurtă, povestirea conţine însă una din învăţăturile cele mai surprinzătoare din Evanghelie.
Acel ucenic, ca toţi ceilalţi, crezuse până atunci că ştia să se roage. Se ruga de multe ori pe zi, din cea mai fragedă copilărie. Rugăciunea făcea parte din rutina sa zilnică. Pronunţase mii de rugăciuni la serviciile religioase, în cadrul familiei sau în particular.
Deşi rugăciunile păreau să reprezinte mult în viaţa sa, în realitate aproape că ar fi putut să renunţe la ele fără ca existenţa sa să se schimbe prea mult.
Rugăciunea în sine îi insufla respect. Chiar îi dădea un plăcut sentiment de pace. Când se afla în pericol şi apela la Dumnezeu, lucru pe care-l făcea aproape fără să-şi dea seama, simţea o senzaţie reconfortantă la gândul că cel puţin îşi făcuse partea sa. Şi până atunci nu avea probe clare că acele rugăciuni n-ar fi servit la ceva. Pentru el, aceasta însemna să te rogi.
Acum, după ce-L văzuse pe Isus rugându-Se, descoperise că ale lui erau doar pseudorugăciuni, că a te ruga cu adevărat era altceva.
De-a lungul vieţii sale cu Isus, avea să înveţe că, atunci când trebuie să renunţi la anumite faţete ale vieţii spirituale şi să rămâi doar cu esenţialul, există ceva ce se poate păstra chiar şi în cea mai mare singurătate, sau în închisoare, când nu e posibil să te bazezi pe nimeni şi pe nimic. Atunci se poate face abstracţie de tot, cu excepţia rugăciunii, adevărata alinare a sufletului.
Experienţa avea să-i demonstreze, într-un mod din ce în ce mai clar, că în faţa rugăciunii totul este secundar.
Este posibil să fii credincios fără să te înscrii într-o confesiune religioasă. Este posibil să accepţi scara de valori a unei religii fără să împlineşti ritualurile ei. Dar nu este posibil să ai o viaţă spirituală autentică fără să te rogi.
Între credincioşii – de fiecare dată mai puţin numeroşi – care rămân în societatea noastră, sunt mulţi care încă mai practică ceremoniile religiilor lor. Unii chiar asistă în mod regulat la serviciile religioase. Dar câţi mai trăiesc în mod profund rugăciunea?
Dacă religia înseamnă relaţie, rugăciunea este trăirea care concretizează această relaţie.
Biblia ne arată riscurile neglijării acesteia. Chiar din prima povestire, Diavolul îi întinde Evei o cursă, cu scopul de a-i submina încrederea şi de a semăna suficiente îndoieli ca ea să acţioneze fără Creatorul ei.
Ca o consecinţă a greşelii ei, prima pereche se ascunde. Îi este ruşine. Îi este frică. Relaţia lor de dragoste cu Dumnezeu s-a rupt. Şi, în mod natural, aceasta se resimte şi în celelalte relaţii. Când Dumnezeu îl întreabă de ce se ascunde, Adam răspunde:
— Din cauza femeii pe care mi-ai dat-o. Ea mi-a dat să mănânc din acel blestemat fruct…
Dacă atitudinea lui Adam faţă de Creatorul său nu mai este cea dinainte – a trecut de la încredere la ostilitate –, şi relaţia lui cu Eva a fost de asemenea afectată. Ea nu mai este ajutorul său potrivit, ci este cea vinovată de necazul lui. Deja n-o mai vede alături de el, ci în faţa lui. Nu ca pe o tovarăşă, ci ca pe un adversar.
Dar lucrurile nu rămân aici. Ruptura relaţiei primordiale nu strică doar relaţia omului cu semenii săi, ci îi distruge şi armonia cu natura însăşi. Adam o acuză pe Eva. Eva acuză şarpele. Şi, rupându-se echilibrul, în acest lanţ unde unul se disculpă în defavoarea celuilalt, unde se acuză unul pe celălalt, în final totul se termină aruncând vina răului asupra lui... Dumnezeu Însuşi, pentru că ne-a creat liberi. Sau, la urma urmelor, pur şi simplu pentru că ne-a creat.
Când lipseşte legătura de bază, relaţia cu ceilalţi se deteriorează şi întotdeauna plăteşte cel care este cel mai slab sau cel mai respectuos.
De aceea, în timpul lucrării Sale, Isus insistă mult asupra importanţei rugăciunii.