Scopul ei principal – dacă are cumva şi altele – este să ne apropie de Dumnezeu. Astfel spus, lucrul acesta pare foarte uşor, dar nu este chiar aşa. Pentru că, dacă această comunicare nu se produce, rugăciunea este doar o formulă, o rutină, o închinare. Nimic mai mult. Continuă să fie bună, ca orice obicei bun, chiar dacă se practică în mod automat. Dar, în realitate, dacă ceea ce numim rugăciune nu ne pune în relaţie cu Cineva, nu este decât autosugestie, iluzie, o terapie ca oricare alta. Şi este dureros că, în loc să intrăm într-o comuniune privilegiată, ne găsim în faţa unui gest care nici măcar nu reuşeşte să ne pună în contact cu noi înşine.
În schimb, dacă rugăciunea este o întâlnire, atunci se transformă în ceva deosebit de important, pentru că nu se încearcă altceva decât contactul cu Sursa de energie a universului – Izvorul puterii şi dragostei.
În acest sens, a mă ruga înseamnă să recunosc că nu sunt centrul lumii mele. Că centrul existenţei mele se află infinit în afara şi deasupra mea, dar, în acelaşi timp, atât de aproape şi atât de înăuntrul meu, că pot intra în contact cu el în orice moment, într-o clipă. Astfel, a mă ruga înseamnă să recunosc că viaţa este mai mult decât ceea ce eu percep în experienţa mea de fiecare zi. Că am acces la o viaţă fără limite, care se află doar la un pas, la o rugăciune distanţă de realitatea mea personală – deseori atât de mediocră, întotdeauna atât de mică şi în acelaşi timp atât de unică.
Cine nu se roagă nu-şi dă seama de ceea ce pierde. Pur şi simplu se privează de dimensiunea transcendentă. Viaţa sa poate fi, din punct de vedere moral, curată şi plină de valori. Dar îi va lipsi profunzimea, pentru că a exclus din câmpul experienţei sale ceea ce putea să-l ridice la o sferă de relaţii cu totul superioare. Atunci de ce nu ne rugăm?
Din lipsă de timp, din lipsă de chef şi lipsă de concentrare. Nu sunt acestea şi problemele noastre?
Să ne imaginăm un prieten care niciodată nu doreşte să stea de vorbă cu noi şi care, atunci când o face, pierde firul conversaţiei sau nu ascultă ceea ce îi povestim.
L-am putea suporta mult timp? Totuşi această atitudine, care ni se pare insuportabilă în relaţiile cu oamenii, ni se pare normală în relaţia noastră cu Dumnezeu.
Când, copii fiind, învăţam să ne rugăm, nu o dată ni s-a întâmplat să îngenunchem lângă pat înainte de culcare şi să spunem:
— Mulţumim, Doamne, pentru mâncarea de pe masă…
Sau, tot aşa, aşezându-ne dimineaţa la micul dejun, ne rugam:
— Păzeşte-ne în această noapte, ca să ne putem odihni…
Aceasta, în contextul anecdotic al copilăriei, ne face să zâmbim. Dar ne demonstrează o perspectivă greşită a ceea ce înseamnă să te rogi. Copilul recită o formulă. Răspunde la un reflex condiţionat, punând caseta cu rugăciune şi nimic mai mult. Nu îi este clar că trebuie să intre în contact cu cineva.
Nouă ni se întâmplă la fel. De multe ori, când ne rugăm, pierdem firul, pentru că ne lipseşte acelaşi concept. Uităm că rugăciunea este mai mult decât un text care se spune; este o întâlnire care se trăieşte. Este chiar mai multă comuniune decât comunicare.
Dacă am fi conştienţi de această realitate, rugăciunea nu ar deveni ceva de rutină, nici apăsătoare şi nici forţată. Dacă ne-am da seama că în acel moment privilegiat Creatorul universului acceptă să ne asculte, să stea de vorbă cu noi şi să ne ofere atenţie tot timpul, viaţa noastră spirituală s-ar transforma complet.
Una dintre descoperirile cele mai umilitoare şi, în acelaşi timp, care m-a îmbogăţit, pe care am făcut-o analizând Evanghelia, a fost să-mi dau seama că unele din rugăciunile mele sau altele pe care le-am auzit sunt păgâne. Păgânii din Antichitate ofereau sacrificii împreună cu rugăminţi dumnezeilor lor, pentru a le cere ceva, pentru a-i îmbuna sau a-i face să-şi schimbe atitudinea. Rugăciunile noastre nu par a fi şi ele de cele mai multe ori decât încercări de a-L sensibiliza pe Dumnezeu cu privire la situaţiile care nu par a-L afecta?
Multe dintre rugăciunile noastre mi se par păgâne pentru că sunt exprimate la modul imperativ. Toate sunt ordine şi comenzi. Ne rugăm ca şi când ar trebui să-L schimbăm pe Dumnezeu, uitând că cei care trebuie schimbaţi suntem noi. Cerem, rugăm şi implorăm, într-o încercare aparentă de a-L convinge să acţioneze. Asta înseamnă să-L tratăm ca şi păgânii. Sau chiar mai rău.
În acest sens, unele din rugăciunile noastre L-ar putea ofensa pe Dumnezeu:
— Doamne, pleacă-Te să-i asculţi pe copiii Tăi…
Îndrăznim să-L tratăm pe Dumnezeu, care S-a sacrificat pentru noi, pe Dumnezeu pe care Îl rănim în mod constant cu respingerile şi aroganţa noastră, ca pe un tiran distant pe care nu-L poţi scoate din indiferenţa Sa decât cu implorări.
— Te rugăm pentru pacea lumii.
Ca şi când ar fi necesar să-I trezim interesul pentru pace, când El de mii de ani încearcă să ne convingă de stupiditatea discordiilor noastre.
Dacă am înregistra unele din rugăciunile noastre şi le-am analiza la rece, ne-ar lăsa impresia că ne credem mai buni decât Dumnezeu:
— Doamne, ai milă de copiii care suferă… Ai milă de cei săraci şi în nevoi.
De fapt, îi spunem lui Dumnezeu să fie mai uman. Să reacţioneze şi să ia măsuri. Ca şi când El ar fi marele obstacol care împiedică lucrurile să funcţioneze mai bine. Pentru că, raportat la noi, se pare că Îi lipseşte sensibilitatea sau că nu are suficientă milă.
Cu alte cuvinte, atunci când o rază din dragostea Sa infinită, din teribila Sa suferinţă pentru mizeria din lume, ajunge în sfârşit la noi şi ne mişcă, fugim cu durerea noastră şi-I spunem:
— Mişcă-Te, fă ceva pentru aceşti nenorociţi.
În inconştienţa noastră, Îi cerem să intervină în locul nostru. Pentru că e mult mai uşor să zici: „Doamne, adu-Ţi aminte de săraci”, decât să faci ceva pentru ei. Ni se pare că zicând: „Ai grijă de cei în nevoi”, ne-am împlinit partea pe care o aveam de făcut. Şi că cererea noastră este chiar de mare valoare. Oare problema este străină de noi, fiinţele umane? N-ar fi mai onest să zicem: „Doamne, gândindu-mă la săracii care mă înconjoară, Te rog să mă ajuţi să descopăr ce pot să fac pentru ei, pentru a repara această situaţie de nedreptate pe care Tu o urăşti şi de care şi eu sunt vinovat, din cauza lipsei mele de solidaritate”? E grotesc să constaţi că a te ruga s-a transformat în a-I aminti lui Dumnezeu datoriile Sale.
— Doamne, nu părăsi biserica Ta!
Cine oare riscă lucrul acesta? El sau noi?