- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Nunta, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/FZQ9sXBXQeBPuMTM8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Întâlnirea nereușită.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.
Marcu 3:35
— Spuneți-I Învățătorului vostru să vină imediat!
Ucenicul a trebuit să iasă din casă pentru a liniști zarva.
Încăperea în care predică Învățătorul este înțesată de mulțimea de oameni, dar acești agitatori care strigă la ușa camerei sunt hotărâți să-I întrerupă discursul. Ei spun că sunt rudele Lui și că doresc să-L ia acasă vrând-nevrând.
Au pătruns în curte în grup, gâfâind și supărați, îngrijorați de zvonurile care ajung până la ei despre activitatea tânărului Învățător. Din ceea ce se poate înțelege din protestele lor furioase, se tem că, de când a părăsit atelierul de tâmplărie pentru a începe predicarea itinerantă, Își pierde mintea. Îi reproșează că Și-a impus un post de patruzeci de zile în pustie, că petrece nopți rugându-Se și zile întregi învățându-i pe oameni, până-ntr-acolo încât nu-Și ia timp nici măcar să mănânce.
Ucenicul este surprins de această opoziție fățișă din partea rudelor Sale, deoarece Nazarineanul nu încetează să câștige adepți. Toată lumea este încântată să-I audă mesajele care, precum razele soarelui după furtună, îi umplu de bucurie pe cei care deschid ferestrele sufletului. În cuvintele Sale este bucurie pentru cei săraci, pentru că Dumnezeu le promite că vor moșteni Împărăția Sa. Este bucurie pentru cei bogați, căci El vrea să-i învețe cum să câștige bogății veșnice. Este bucurie pentru cei neînvățați, pentru că El îi învață știința mântuirii. Este bucurie pentru cei înțelepți, deoarece le dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei.
Dar și pentru ucenic ziua este istovitoare.
Seara începe să se lase și Învățătorul continuă să învețe în această casă de prieteni.
Oamenii care umplu până la refuz încăperea nu-L lasă să plece. Ei sorb cu nesaț cuvintele Lui de încurajare, căutând soluții la problemele lor. Își aduc bolnavii la El ca să-i vindece și copiii, ca să Se roage pentru ei. Îl țin atât de ocupat, încât nu a putut mânca toată ziua.
Ucenicul încearcă să urmărească, așa cum poate, de afară și pe frânturi, cuvintele Învățătorului. Dar grupul înfuriat al rudelor Sale nu renunță la eforturile de a se opune.
Mama, încercând să calmeze puțin gesturile agresive ale bărbaților care o însoțesc, și care se numesc frații lui Isus, explică faptul că se teme că Fiul ei Se va epuiza fără a fi nevoie. Toți aceștia par să interpreteze dedicarea Lui în slujirea pe care o face ca pe o tulburare mintală, care-L răvășește.
Ucenicului consternat îi spune:
— Una e să fie religios și alta e să Se întreacă. Dacă devoțiunea ta te face să-ți pierzi sănătatea, atunci nu este bună.
Ca și cum nu era suficient, din interiorul casei ajung până la ei vocile unor farisei, care-L acuză pe Învățător că este un impostor și că scoate demonii prin puterea lui Satana.
Reacția fraților Lui la o acuzație atât de periculoasă îi face să tremure: „Este oare posibil să fie posedat sau să Se fi alăturat unui cult satanic?”
Totuși, mama Sa repetă că Isus nu este în stare de așa ceva. Explicația pe care ea insistă să o susțină este că Tânărul nu Se simte bine, că este epuizat și că trebuie neapărat să Se întoarcă acasă pentru a-Și reveni.
Ucenicul încearcă să liniștească rudele Învățătorului. Înțelege că este primejdios pentru ei ca învățătorii Legii să-L acuze pe Isus că este demonizat sau că este eretic. Văzând că Sinedriul este împotriva Sa în mod deschis, întreaga familie se teme că vor suferi consecințele marginalizării pe care le poate aduce cu sine această situație. Nimeni nu vrea să fie arătat cu degetul sau stigmatizat din cauza aiurelilor uneia dintre rudele lor.
Ucenicul nu este surprins de faptul că frații lui Isus vor să-L facă să renunțe la slujirea Sa itinerantă, pentru că au ajuns zvonuri că deja I s-au opus și în alte ocazii. Îl surprinde însă să vadă că și Maria se împotrivește Fiului ei în ceva ce are legătură cu vocația Sa. Nu i-a vorbit îngerul despre lucrarea extraordinară pe care Dumnezeu I-a încredințat-o? Cu toate acestea, este și ea acolo, în acea curte, trimițându-I mesaje să termine predicarea și să Se întoarcă, împreună cu familia, în căminul din care – în opinia lor – nu ar fi trebuit să plece niciodată. Nu-și dă seama că, având cea mai bună intenție din lume, dragostea sa protectoare împiedică slujirea Fiului său, lăsându-i pe cei din jurul ei să înțeleagă că „bietul tânăr” Și-a pierdut mințile. Pentru că ea le repetă mereu celor care vor să o audă:
— Isus este un băiat foarte bun, dar în acest moment nu Se simte bine. Am venit să-L luăm acasă.
Nu-i este greu ucenicului să-și imagineze efectul distructiv al acestor cuvinte asupra ascultătorilor noului Învățător. Se gândește că propria lui mamă, dacă va auzi declarațiile descalificatoare pe care le face Maria despre situația mintală a lui Isus, în acea noapte, când el se va întoarce acasă, îi va putea reproșa, mai mult sau mai puțin, următoarele:
„Ascultă, fiule, acest Isus, pe care tu-L urmezi, o fi El o persoană foarte bună, un predicator strălucit și orice vrei, dar nu stă bine cu capul. Știu sigur, pentru că am auzit-o spunând asta chiar pe propria Lui mamă.”
Ucenicul învață, din propria-i experiență dureroasă, că până și afecțiunea celor dragi, din peste măsură de protectivă se poate transforma în posesivă, iar atunci când nu mai respectă libertatea sau personalitatea celuilalt – poate deveni distructivă.
Presiunea rudelor Învățătorului este atât de insistentă, încât ucenicul confuz nu are de ales decât să-și facă drum prin mulțime și să-I comunice Învățătorului mesajul pe care ai Săi insistă să-l transmită. Apropiindu-se de urechea Lui, îi spune în taină:
— Iată că mama Ta și frații Tăi sunt afară și Te caută.
Învățătorul Își întrerupe cuvântarea.
Rămâne tăcut pentru o clipă, oftează trist și reacționează la presiunea membrilor familiei Sale lansând o întrebare tulburătoare, care pare să le fie adresată ascultătorilor Săi, dar care s-ar putea explica într-un alt mod:
— Cine sunt mama Mea și frații Mei?
Această întrebare îl șochează pe ascultător, deoarece nu poate fi adresată cu scopul de a obține informații: Învățătorul știe foarte bine cine sunt rudele Sale cele mai apropiate. Toată lumea o știe. În mediul rural în care Își desfășoară activitatea, nimeni nu are nicio îndoială cu privire la aceasta. Este evident că întrebarea lui Isus nu urmărește să clarifice ignoranța sau îndoielile Sale. Aceasta este o întrebare de altă natură.
Întrucât ucenicul trăiește ceva similar în propria familie, înțelege ce vrea să spună Isus:
— Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei pentru a se interpune în lucrarea Mea? Adică, cine sunt ei pentru a se amesteca în relația Mea cu Dumnezeu sau pentru a judeca vocația Mea? Legăturile de familie care mă leagă de ei nu le conferă dreptul de a-Mi controla deciziile cu privire la ceva care Îmi afectează viața spirituală.
Dar această întrebare retorică ar putea fi înțeleasă și într-un alt sens, puțin mai personal:
— Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei pe care credeam că îi cunosc? Nu-i pot recunoaște în rolul lor de „adversari”. Am crezut că o mamă e cineva în care Mă pot încrede mereu, pentru că va fi cu Mine în mod necondiționat. Am crezut că frații Mei vor fi de partea Mea, ajutându-Mă să-Mi realizez proiectul de viață, așa cum Eu încerc să-i ajut în al lor. Mi-e greu să-Mi recunosc membrii familiei în aceste poziții de ostilitate. Nu-i recunosc. Aș vrea să-i am cu Mine ca familie și descopăr cu tristețe că nu sunt de partea Mea, pentru că nici nu Mă înțeleg, nici nu Mă respectă.
Este limpede pentru toată lumea că această exclamație a Învățătorului exprimă durerea cuiva care se simte rănit în cele mai profunde nevoi emoționale. Atacat de farisei, criticat de cărturari, hărțuit de conducătorii națiunii, Isus suferă și din cauza neînțelegerii, mult mai dureroase, din partea celor dragi ai Săi. Într-un moment crucial din viața Sa, descoperă că nu are familia de care are nevoie sau pe care ar fi dorit să o aibă.
Ucenicul reflectează asupra reacției Învățătorului, deoarece simte că are multe în comun cu neînțelegerea pe care el însuși o suferă în propriul cămin.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Procesul de maturizare personală care l-a determinat să-L urmeze pe Isus și care îl pune în confruntare cu ai săi este însoțit de două nevoi de la care nu se poate eschiva. Pe de o parte, este nevoia crescândă de independență, acea aspirație naturală a fiecărui tânăr de a atinge un minim satisfăcător de libertate și de autonomie. Dar, pe de altă parte, există încă o nevoie profundă: de interdependență, de companie, de o relație de încredere, de comuniune și chiar de complicitate cu cei mai apropiați. Această nevoie imperioasă de dragoste (pentru că aceasta este esența sa), pe care fiecare copil ar trebui să o satisfacă în prima fază în sânul familiei sale și pe care o caută ulterior în cadrul unui grup de prieteni, se realizează, în cele din urmă, prin diferitele legături de afecțiune pe care fiecare le stabilește cu semenii lui de-a lungul vieții.
Din experiență personală, el știe că atunci când echilibrul dificil dintre aceste două nevoi complementare nu este atins sau eșuează, apar situații de lipsă, frustrări și crize. Presupune că aceste tensiuni pot apărea în toate etapele vieții, dar el a trăit perioada cea mai critică între adolescență și tinerețe. Nu este ușor de parcurs tranziția dintre copilărie și vârsta adultă fără conflicte sau rupturi emoționale, atunci când cineva încetează să răspundă la așteptările pe care le au părinții și își decide propriul drum, departe de calea bătătorită de aceștia și în afara dorințelor lor.
Pot exista și alte circumstanțe în care rezolvarea acestor tensiuni creează conflicte cu mediul familial. Ucenicul le-a experimentat deja; de exemplu, atunci când familia lui a vrut să-i impună decizia de a se căsători cu o fată pe care nu o iubea, optând, pe moment, să rămână fără nicio legătură socială. Dar cea mai dureroasă confruntare este cea care a avut loc când și-a exprimat decizia de a se dărui în slujba lui Dumnezeu, urmându-L pe Nazarinean. Pentru ai săi a fost ca o apostazie, ca o adevărată lepădare de credință. Tot ceea ce afectează viața lui spirituală, începând cu acel moment, de fiecare dată când vorbește în favoarea unor principii după care încearcă acum să-și organizeze viața interioară, riscă să perturbe relațiile de familie. Practic, tot ceea ce el face fără a avea sprijinul lor pare să fie perceput de ei ca fiind îndreptat împotriva lor.
Dar el nu știa că acesta era și cazul lui Isus. Această descoperire îl mângâie și îl întristează, în același timp. Trecerea de la dependență la independență s-ar realiza mai ușor dacă ar exista negociere și dialog, dragoste și respect, cu fermitate în ceea ce este considerat ca esențial, dar cu toleranță în ceea ce este secundar. Este nevoie de mult curaj, de convingere și de determinare pentru a te decide să urmezi o cale în afara celei a familiei și este nevoie de multă sensibilitate și de multă înțelepciune pentru a menține afecțiunea reciprocă, respectul și înțelegerea atunci când pozițiile unuia și ale celuilalt diferă.
Învățăturile Maestrului îl ajută să facă față acestor probleme cu hotărâre și curaj și, în același timp, cu dragoste și cu tact, pentru că el însuși știe cât de dureroase pot fi tensiunile familiale. Învățătorul le-a istorisit că, la vârsta de doisprezece ani, cu ocazia primei Sale vizite la Templu, a trebuit să facă față lipsei de înțelegere a părinților Săi în legătură cu nevoile Sale spirituale. Și acum, după aproape douăzeci de ani, se confruntă din nou cu familia, din cauza vocației Lui.
Pentru ucenic, a avea o familie în care să se simtă acceptat și iubit, să poată conta pe un cerc de prieteni în care să aibă încredere sau să aparțină unui grup de oameni în care să simtă că este util reprezintă o nevoie fundamentală. De aceea se simte atât de bine în cercul de ucenici al Rabinului! Avea nevoie de acest nucleu de sprijin. De multe ori suferise durerea că nu are familia pe care și-ar fi dorit-o, deoarece, cu toate deficiențele sale, sprijinul unui grup afectiv, intim, în care să te simți binevenit, primit în mod necondiționat, încă era o necesitate vitală pentru el. Descoperirea acestei probleme în viața Învățătorului, despre care crezuse că este mai presus de toate nevoile umane, confirmă că avem cu toții nevoie de sprijinul moral și emoțional al unei familii.
Acum știe că, de când Adam și Eva au părăsit Grădina Edenului, în această lume nu există familii perfecte. La fel ca majoritatea ființelor omenești, Învățătorul său drag suferă din cauza eșecurilor în rețeaua Sa de relații afective: verigi pierdute, legături care lipsesc sau au fost rupte, relații care sunt pe punctul de a se destrăma și nu pot fi salvate. Toți avem nevoie de o familie mai mult sau mai puțin funcțională și, dacă nu o avem, o căutăm sau tânjim după ea. Și acest lucru I se întâmplă și lui Isus.
De aceea, Îl întristează și Îl consolează în același timp faptul că, în fața respingerii neașteptate pe care o simte din partea cercului Său familial, privind în jurul Lui, recunoaște în grupul primilor Săi adepți familia Sa spirituală:
— Voi sunteți frații și surorile Mele! Unii dintre voi sunteți chiar ca o mamă pentru Mine. Voi sunteți adevărata Mea familie.
Învățătorul a ales doisprezece dintre ei pentru a-i forma în scopul de a-I continua munca. El îi numește cei doisprezece „apostoli” ai Săi, trimișii Săi, conducătorii misiunii Sale. Ei sunt ucenicii Săi cei mai devotați, tineri fără o pregătire specială, dar dornici să învețe și să crească.
Viața spirituală a națiunii este condusă de un corp preoțesc discreditat și corupt, dar în poporul Israel – ca în toate celelalte, de altfel – sunt și suflete nobile, care flămânzesc și însetează după neprihănire, solidare cu omenirea suferindă, căutătoare de Dumnezeu, preocupate de cercetarea Scripturilor, rareori înțelese și nu întotdeauna admirate. Acești oameni găsesc în noul Învățător ceea ce căutau. Nu au nevoie de nicio confirmare specială pentru a-și asuma responsabilitățile, deoarece legământul, formulat încă de pe vremea lui Avraam, și pe care Dumnezeu dorește să-l încheie cu fiecare om, îi scutește de orice altă învestire. Le-a fost suficient să se alăture Învățătorului și să-L urmeze timp de câteva luni, pentru a intra într-un proces de transformare de nestăvilit, care a făcut din ei oameni noi.
Și acum, Isus tocmai i-a desemnat, în fața tuturor, ca noua Sa familie.
Ucenicul, mișcat, înțelege că intenția acestor cuvinte nu este ca el să pună la îndoială, încă o dată, familia pe care o are, ca să se poată plânge, pe bună dreptate, că nu este înțeles, ci ca să se întrebe, la urma urmei, ce fel de familie este el pentru ai săi. Ajunge să înțeleagă faptul că, deși familia biologică este extrem de importantă, Învățătorul acordă o importanță și mai mare, dacă poate fi posibil, familiei spirituale – familia credinței, formată din aceia care încearcă să facă voia lui Dumnezeu, așa cum au învățat de la Maestru.
Ucenicul reflectă la ceea ce tocmai a auzit. Dacă a înțeles bine, o parte importantă a sarcinii grupului din care face parte este să devină „familia lui Dumnezeu”. În calitate de membru al acestei echipe speciale, el are misiunea de a completa, într-un fel, veriga care le lipsește altora pentru a avea o familie dacă nu ideală, cel puțin funcțională. Ca ucenic al lui Isus, simte că este chemat să fie pentru cel orfan, abandonat sau singuratic tatăl sau fratele pe care nu-l are, fiul pe care l-a pierdut, prietenul care lipsește, nepotul pe care nu-l va avea niciodată.
Mai târziu, va descoperi că una dintre învățăturile preferate ale Învățătorului este că toți suntem „familia lui Dumnezeu”. Dumnezeu a dorit întotdeauna să binecuvânteze (adică „să facă bine” pentru) toate familiile de pe pământ, și mijlocul cel mai eficient și mai direct pentru a aduce binecuvântarea dorită este prin urmașii Săi, prin „frații” și „surorile” de credință, prin „copiii” și „părinții” spirituali de care neamul omenesc are nevoie.
Noul popor al lui Dumnezeu pe care Isus îl întemeiază are chemarea de a transforma această funcție de familie alternativă în realitate.
Dacă legăturile familiale sunt stabilite prin naștere, legăturile spirituale încep să fie consolidate odată cu nașterea din nou.
La fel ca Isus în acea după-amiază, ucenicul găsește în grupul celor care Îl urmează (adică în embrionul bisericii Sale) familia Lui complementară și definitivă, descoperind că și el se poate bucura de privilegiul de a fi familia lui Dumnezeu pentru cineva.
Grupul este în formare, membrii lui sunt neexperimentați și toți au defecte și imperfecțiuni, dar sunt deja familia de care el are nevoie și care are nevoie de el. O înrudire pe care să o îmbunătățești și de care să fii mândru. Pentru că, deși uneori nouă ne este rușine cu vreuna dintre rudele noastre, lui Isus nu Îi este rușine să ne numească frați.
Ucenicul înțelege că familia nu este o conjunctură nefavorabilă, ci este și o alegere, o decizie pe care fiecare este liber să și-o asume ca pe un privilegiu. Atât la nivel personal, cât și la nivel spiritual, familia nu doar se suportă sau se îndură, ci se făurește și se edifică zi după zi.
Ucenicul a învățat că „biserica”, așa cum o înțelege Isus, este chemată să fie furnizoare de familie pentru cei fără familie, de cămin pentru cei fără cămin, de iubire pentru cei neiubiți și de milă pentru cei nefericiți. Prin Isus și prin puterea Sa, ucenicul dorește să fie familia lui Dumnezeu pentru cei dragi ai săi și pentru noii săi frați.
Când, în cele din urmă, ziua se sfârșește, întrebările pe care Învățătorul le-a pus continuă să răsune în conștiința sa: Cine sunt frații și surorile lui? Mă simt fratele lui Isus? Mă prefac că sunt? Prin gesturile și prin cuvintele mele, Îi susțin sau Îi împiedic lucrarea?
Viața îi va aminti, de fiecare dată, de aceste noi provocări.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Întâlnirea nereușită, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/xjiys568M5Y6rtgG8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Vindecarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.
Ioan 5:3
Orașul pare să fie în carnaval.
În mijlocul unei după-amiezi festive de Sabat, în acest oraș de piatră, care rareori sărbătorește, Învățătorul decide să întoarcă spatele măștilor pentru a Se confrunta pe față cu realitatea crudă a durerii. Astfel, Își face loc, așa cum poate, printre gemete și efluvii urât mirositoare, prin cel mai sinistru loc: bazinul sau scăldătoarea oilor.
Acest ștrand, pe jumătate subteran, nu seamănă defel cu frumoasele iazuri ale vilelor romane, în care se îmbăiază cei bogați, printre parfumuri scumpe și pești colorați. Nu are dimensiuni olimpice, nici trambuline; și nici nu este frecventat de tineri sportivi care se bronzează la soare. Dimpotrivă, este plin de bolnavi, orbi, șchiopi, schilozi. Are cinci porticuri, care-i adăpostesc sub bolțile lor pe cei mai năpăstuiți ai vieții. Și are un nume frumos, dacă nu ar părea sarcastic: Betesda, „casa milei”.
Porticurile acestei incinte de băi publice seamănă mai puțin cu cele ale băilor termale, atât de apreciate în Imperiul Roman, și mai mult cu sumbrele săli de așteptare ale celor mai sordide spitale din lumea cea mai de jos.
De asemenea, are o legendă fascinantă: se spune că un înger coboară, din când în când, pentru a agita apele din scăldătoare, și primul bolnav care se scufundă în apă după tulburarea ei se vindecă de boala sa.
Într-adevăr, se povestește că mai mulți bolnavi care frecventau scăldătoarea au fost vindecați. Astfel, în acest bazin are loc în fiecare zi, din timpuri imemoriale, o competiție sinistră: cursa pentru vindecare cu viteza plonjonului. Trebuie să fii foarte atent pentru a-i întrece pe toți ceilalți. Pentru că s-a confirmat că doar cei care se scufundă primii în apa tulburată sunt vindecați.
La scăldătoarea din Betesda sunt aduși cei grav bolnavi, paralizați, neputincioși, incapabili să se miște sau care merg cu dificultate și alții mai puțin grav, care nu au probleme de mișcare. Firește că bolnavii care pot alerga și sări se scufundă în apă înaintea celor slabi. Unii dintre bolnavi au ajutorul familiei, al prietenilor sau al servitorilor, în timp ce alții nu au pe nimeni care să aibă grijă de ei. Și, bineînțeles, bolnavii care sunt bine asistați de obicei intră în scăldătoare înaintea celor în stare mai gravă și neînsoțiți.
În această scăldătoare, într-un mod clar și vizibil, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat întotdeauna în toate părțile lumii, fără a atrage atenția nimănui: bolnavii cu afecțiuni minore, bine îngrijiți, tind să se vindece, în timp ce pacienții grav bolnavi și neasistați pot întârzia mult timp în a se vindeca sau situația li se agravează din cauza bolilor lor și sfârșesc murind.
Deoarece băile reci și hidroterapia sunt excelente pentru sănătate, iar credința contribuie în mod puternic la procesele de vindecare, poveștile despre vindecare de la scăldătoarea de la Betesda se bucurau de o anumită reputație.
Cu sau fără o bază reală pentru aceasta, există oameni care suferă de boli incurabile și care încearcă orice lucru.
Toate mărturiile coincid în a descrie această scăldătoare ca fiind un loc sinistru. Din momentul în care cineva crede că apa începe să se tulbure, pentru că se scufundă o broască, sare un pește sau o pasăre își înmoaie ciocul ca să bea, cei mai vigilenți bolnavi se aruncă în scăldătoare. Cei puternici îi împing sau chiar îi calcă în picioare pe cei slabi și umblă vorba că unii chiar își găsesc moartea sufocați în această busculadă.
Isus este revoltat de această credință populară și Se răzvrătește împotriva acestui tip de terapie.
Cum ar putea un Dumnezeu al iubirii să susțină prin minuni legea celui mai puternic?
Isus știe că Dumnezeu este, într-un mod special, de partea celor defavorizați. Cum să le explici acestor sărmani oameni că Dumnezeul Creator nu are nicio legătură cu un astfel de mit? Cum le poți spune să nu creadă că Dumnezeu poate recompensa vreodată lipsa egoistă de solidaritate sau rivalitatea brutală?
Învățătorul observă acea mulțime suferindă și caută bolnavul cel mai grav și mai puțin ajutat. Și iată-l, aici este: un paralitic. De treizeci și opt de ani așteaptă să fie, într-o zi, primul care să intre în apă. Și este condamnat să nu se vindece niciodată, pentru că nu are pe nimeni care să-l ajute să se scufunde. Niciodată nu se va vindeca în această scăldătoare.
Nimeni care nu a trecut printr-o experiență asemănătoare nu-și poate face o idee despre ce înseamnă să fii paralizat timp de treizeci și opt de ani din cauza unei boli. O viață întreagă. Ei bine, acesta este cazul bolnavului ales.
Isus Se apropie de el și îi pune o întrebare ciudată:
— Vrei să te faci sănătos?
În toate culturile, întrebările sunt un mijloc privilegiat de relaționare. De foarte multe ori ne implicăm în conversație cu semenii noștri prin intermediul întrebărilor. Se întâmplă, totuși, că de multe ori întrebările noastre nu reușesc să faciliteze comunicarea, deoarece acestea pot fi percepute ca purtători inconștienți de capcane și de neînțelegeri.
Într-adevăr, există întrebări care, în loc să faciliteze dialogul, îl blochează, transformându-l într-un adevărat interogatoriu. Acest slăbănog le-a suportat de multe ori:
— Ce se întâmplă de nu te vindeci? Ai încercat să te rogi?
Întrebări manipulative, care să îl determine să spună ce vrea celălalt să audă:
— Cum se face că ești mereu singur? Și ce face familia ta de nu are grijă de tine? Cum poți accepta o astfel de situație?
Întrebări nepotrivite, care îl rănesc pe interlocutor și îl pun într-o situație de inferioritate:
— Nu ți-ar fi mai bine acasă? De ce insiști să te aducă mereu în acest loc? Ai văzut vreodată îngerul coborând?
Întrebări indiscrete, dureroase, care nu fac altceva decât să răsucească violent cuțitul în rană:
— Și ce anume ai? Ce ai făcut de-ai paralizat? Ce crezi că împiedică intervenția lui Dumnezeu?
Învățătorul simte o compasiune profundă pentru acest nefericit. Întrebarea Lui pare necuviincioasă, dar este, de fapt, un gest de respect. Nu vrea să i Se impună bolnavului. Îi respectă libertatea. Îi cere permisiunea de a privi în intimitatea lui, pentru că știe că intervenția Sa îi poate tulbura atitudinea, îi poate interpela convingerile și îi poate provoca prejudecățile.
Aceasta este ceea ce înțelege paraliticul, care, în realitate, nu răspunde la întrebarea lui Isus. Nu se simte obligat să-I răspundă, deoarece este o întrebare foarte angajantă, chiar dacă nu pare să aibă sens. Așa că face ceea ce a făcut întotdeauna: se vaită și se lamentează, căci din prisosul inimii vorbește gura.
— Ce mă doare cel mai mult este că sunt singur, nu am pe nimeni care să mă ajute. Mai mult decât de boala mea, sufăr de singurătate.
La fel ca în cazul multor pacienți cu boli cronice, propria nenorocire a devenit centrul vieții lui. După treizeci și opt de ani de resemnare, acest om și-a pierdut, treptat, pofta de a mai vrea. Nu mai știe ce dorește. Tot ce știe este că se simte abandonat și că își poartă foarte greu singurătatea. Situația cronică de tânguire pentru nenorocirea lui i-a paralizat până și capacitatea de a aștepta. Spiritul său este la fel de letargic precum îi este trupul. Sufletul i-a devenit la fel de uscat ca al prietenilor și al rudelor care l-au abandonat în acel loc sinistru, încă o zi, în acel Sabat. Poate, de data aceasta, cu pretinse scuze religioase, precum acelea ale persoanelor care, câteva momente mai târziu, Îl vor acuza pe Isus că a încălcat legea care-i cere să Se abțină de la orice lucrare în acea zi sfântă.
Învățătorul încearcă, prin întrebarea Lui neobișnuită, să provoace o reacție din partea slăbănogului, să-i stimuleze voința paralizată și să aprindă, în golul său mental, o scânteie de credință. El știe că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva, atunci când totul merge rău, este să se afunde în deznădejde.
Și întrebarea lui Isus rămâne fără răspuns. Să fie oare, într-adevăr, o întrebare surprinzătoare? Oare nu toți bolnavii vor să se vindece?
Aceasta este ceea ce cred, de obicei, cei care nu au aprofundat subiectul. Dar, dacă îi întrebăm pe prietenii noștri medici sau dacă suntem atenți la experiențele vieții, ne dăm seama că întrebarea Învățătorului, departe de a fi de prisos, este extrem de inteligentă.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Isus știe foarte bine că nu toți cei bolnavi vor cu adevărat să se vindece și nu toți cei care avem probleme ne dorim cu adevărat să fim eliberați de ele. Adevărul trist este că, de multe ori, nu suntem dispuși să facem efortul necesar pentru a ne rezolva dificultățile, deoarece poate fi dureros. De exemplu, pentru a evita sarcina ingrată și dificilă de a ne împăca și a reface relația cu cineva cu care ne-am purtat într-un mod greșit, avem tendința de a ne adapta la indispoziția pe care o provoacă rămânerea în conflict, în ostilitate.
Vrem să fim eliberați de consecințele greșelilor noastre, dar nu și de cauzele lor.
Cu toții ne dorim să scăpăm de problemele pe care le avem cu obiceiurile noastre rele, cu părinții noștri, cu copiii noștri, cu partenerul de viață, dar nu toți suntem dispuși să ne schimbăm comportamentul sau să lucrăm la caracterul nostru sau la relațiile noastre.
Așa sunt eu. Accepți sau mă lași în pace.
Este adevărat că există nenumărate probleme a căror soluție nu depinde de noi. Dar cât de multe dificultăți am putea evita dacă am fi cu adevărat dispuși să facem orice pentru a le rezolva!
Astfel, ajungem nu doar să ne asumăm situația, ci, uneori, chiar să scoatem beneficii din ea. În felul acesta, se agravează sclavia celui care a ajuns să-și iubească lanțurile.
Oricât de surprinzător ar părea, există persoane care trăiesc înlănțuite în sclavii dureroase din care obțin satisfacții ciudate. Specialiștii le numesc „beneficii secundare”. Oricât de dureroasă ar fi o situație, arareori se întâmplă să nu aibă și o parte pozitivă, chiar dacă este doar atenția pe care o primim de la alții sau sentimentul de milă pe care îl stârnim. Pentru subconștientul nostru complicat, devine tentant să folosească aceste avantaje deplorabile ca scuze pentru a abandona lupta.
Isus știe, de asemenea, că, după o lungă perioadă de suferință, mulți bolnavi cronic tind să-și piardă nu numai speranța de a se vindeca, ci, în cele din urmă, și dorința. De aceea, întrebarea Lui poate părea dureroasă și chiar jignitoare pentru noi. Dar nu este un afront pentru bolnav, ci un gest de respect.
Ne doare pentru că ne atinge în fondul realității noastre.
Cu toții, la un moment dat în viața noastră, precum slăbănogul de la Betesda, am fost confruntați cu adevărul crud al propriilor blocaje: incapabili să avansăm, paralizați, imobilizați, prizonieri, sclavi ai unor probleme pe care nu le putem rezolva. Blocați de eșecurile noastre personale, de dezamăgirile familiale, de frustrările sentimentale, de temerile noastre, de mecanismele noastre de apărare. Dezamăgiți de noi înșine, complexați, inhibați, deprimați de incapacitatea noastră de a ieși din impasul în care am ajuns. Înveninați de otrava pe care noi înșine o secretăm, victime și, în același timp, vinovați de obiceiurile noastre nesănătoase sau de relațiile noastre toxice. Prosternați în fața tiranilor noștri, ca acel cățeluș îngrozit zdrobit de voința capricioasă a stăpânului său:
Stai aici! Nu te mișca!
Își dorește să fie vindecat acest bolnav? Sau a ajuns să se resemneze cu eventualele avantaje ale situației lui până la punctul de a nu dori să se elibereze de ele? S-a împăcat cu gândul că va rămâne așa pentru totdeauna pentru că îi este frică de inconvenientele pe care le-ar presupune vindecarea sa? Aceste întrebări nu sunt plăcute pentru nimeni. Cu toate acestea, dacă suntem sinceri cu noi înșine, avem nevoie, ca și slăbănogul de la scăldătoare, să reflectăm la ele și să le tratăm cu seriozitate.
Poate că acest om, la fel ca unii dintre noi, are o dorință sinceră de a se elibera de sclavia sa, dar nu poate.
Există anumite situații pe care nu le putem rezolva singuri. Avem nevoie de ajutor. Cel mai bun lucru pe care-l putem face în aceste cazuri este să acceptăm să fim eliberați de Cineva, pentru că nu o va face fără consimțământul nostru.
Acest om, pentru a ieși din situația sa, are nevoie de forța voinței lui Isus, întrucât voința lui, prin ea însăși, nu mai este suficientă.
Ce va face Învățătorul pentru a-l ajuta pe acest paralitic fără speranță? La început, nu îi spune ceea ce slăbănogul și apropiații săi ar putea aștepta, în cel mai bun caz:
— Curaj! Te voi ajuta să fii primul data viitoare când se va tulbura apa.
Nici nu-i va spune ceea ce toată lumea ar considera a fi cel mai potrivit:
— Pregătește-te! O să te arunc în scăldătoare chiar acum!
Isus îndepărtează tiparele false în care nu vrea ca acest slăbănog sau oricine altcineva să creadă și îi poruncește:
— Scoală-te, ridică-ți patul și umblă!
Învățătorul nu dorește să aibă nimic de-a face cu credințe care să întărească în mintea cuiva noțiunea unui Dumnezeu arbitrar sau crud.
El nu dorește ca paraliticul să-și pună credința în apa care se tulbura, ci în Creatorul apei, în Dătătorul vieții. Singurul care poate să elibereze, în mod definitiv, toate blocajele.
Prin urmare, dărâmă rămășițele deplorabilelor apărări ale slăbănogului și îl trimite departe, și cât mai repede posibil, din acel loc nesănătos. Isus nu intră, nici măcar pentru o clipă, în sistemul paralizant al acestui om sau în cel al mediului său, adică în atmosfera nenorocirii și a vinovăției, ci îl scoate de acolo și îl face să intre imediat în atmosfera harului.
Ar putea părea o poruncă plină de cruzime pentru un paralitic. Dar Isus știe mai bine decât noi de ce suntem capabili. Atunci când îți dă o poruncă, îți dă și puterea de a o îndeplini.
Așa că, îi spune slăbănogului ceea ce ne spune și nouă:
— Ridică-te și umblă!
Nu îi cere ca mai întâi să-și afirme credința în Dumnezeul care poate să vindece. Pur și simplu, îi spune:
— Nu renunța! Ridică-te! Stai în picioare! Dumnezeu vrea să-ți redea, mai presus de toate, demnitatea de om. Pleacă și uită acest loc nesănătos!
Așchiile credinței slăbănogului se agață de forța care însoțește acea poruncă. O nouă viață vibrează în fiecare nerv și în fiecare mușchi, transmițând energie membrelor sale paralizate. Luptând împotriva îndoielilor, recurge la voința sa pentru a asculta porunca lui Hristos și întregul său corp îi răspunde. Se ridică în picioare încetul cu încetul și descoperă că este un om liber și sănătos.
Întrucât credința înseamnă să avem încredere în ceea ce nu vedem, răsplata credinței ne va face să vedem înfăptuindu-se ceea ce ni se părea incredibil. Prin urmare, Isus insistă, adresându-i-se omului vindecat:
— Și acum, pleacă de aici! Părăsește acest loc sordid, căci Eu am o misiune pentru tine! Oh, și nu uita să-ți iei patul! Din experiența trecută, păstrează ceea ce îți este de folos! Este posibil să ai nevoie de acest lucru. Înainte, deci! Spune-le tuturor celor paralizați pe care-i întâlnești că se pot ridica, că Eu doresc să fie liberi și pe picioare, așa ca tine.
Curând după aceea, Învățătorul iese în întâmpinarea bărbatului vindecat, în Templu.
Cu intenția de a nu recidiva niciodată într-o nenorocire similară, îi spune:
— Iată că te-ai făcut sănătos. De acum, să nu mai păcătuiești (Tu și eu știm la ce Mă refer), ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.
Ți se poate întâmpla ceva mai rău decât să-ți pierzi sănătatea și libertatea recâștigate în mod miraculos?
Cine l-a făcut să-și recapete libertatea de mișcare îi dorește să nu își mai piardă niciodată o facultate atât de prețioasă. El dorește pentru el și pentru toți paraliticii acestei lumi o transformare definitivă. Dacă acestui om îi pasă cu adevărat să rămână sănătos, este în interesul lui să facă ceea ce i-a spus medicul care l-a vindecat.
A trecut mult timp. Scăldătoarea este încă acolo, pustie, fiindcă se pare că, din acel Sabat, s-a răspândit zvonul că mișcarea sporadică a apelor a început să-și piardă, în opinia oamenilor, puterea de vindecare. Dar izvorul sănătății pe care Isus l-a lăsat deschis de când a venit în această lume continuă să țâșnească în torente și este la dispoziția noastră, mai presus de Betesdele noastre personale.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Vindecarea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/A8NgVv3xqH1GgUYs9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Îmbrățișarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Doamne, dacă vrei, poţi să mă curățești.
Matei 8:2
Hoinarul care pândește de-a lungul drumului știe că este exclus din lumea celor vii, dar nu s-a resemnat niciodată să nu mai viseze.
Toată lumea îl consideră un mort viu, dar nu și-a închis încă orizontul speranței la granița lumii paralele în care a fost izolat. Se împotrivește ideii de a rămâne invizibil pentru ceilalți până la moartea sa.
Împotriva tuturor, din când în când, leprosul se liberează din împărăția prematură a morților evadând, chiar dacă numai pentru câteva ore, în lumea celor vii. Dar știe că, făcând acest lucru, se expune la reacțiile furioase ale paznicilor și, ceea ce este aproape și mai rău, la întâlnirea cu prefăcuta milă sau cu indiferența celor sănătoși.
Când nu mai poate suporta, se furișează afară din ghetoul leproșilor și rătăcește ca o nălucă la marginea satelor, departe de cărările umblate, încercând să păstreze distanța și evitând să-și încrucișeze privirea cu călătorii care, de departe, își întorc ochii cu dezgust de la biata sa ființă.
Naufragiat din viață, supraviețuitor în iad, se simte condamnat să nu se mai întoarcă niciodată la cei dragi.
Ostilitatea oamenilor sănătoși, respingerea totală a oricărei relații, chiar și fără atingere, îl dor, mai ales pentru că aceștia îl privesc de parcă ar fi suspect de vreun delict abominabil.
Dar el nu știe care este vina care îl condamnă la izolare.
Totul a început cu acele pete albicioase ciudate de pe față, mâini și picioare, care s-au transformat treptat în pustule și apoi în răni.
Pentru un timp, nu a vrut să creadă că i s-ar putea întâmpla și lui. Dar temerile acumulate cu fiecare nouă rană nu se pot ascunde, fiind confirmate de reacția apropiaților săi.
Și, într-o zi cumplită, descoperă, mai mult cu rușine decât cu surprindere, că, într-adevăr, este lepros.
Împins în fața preotului de rudele înfricoșate, ascultă îngrozit că ceea ce are el este lepră.
Niciodată nu va putea uita privirea plină de groază și de ușurare cu care l-au primit vecinii, când a rămas stabilit că nenorocirea blestemului divin căzuse asupra lui, și nu peste ei.
Din acel moment, toată lumea crede că poate ghici pe fața sa simptomele vinovăției, ale misteriosului delict, ale acelor „urme ale păcatului” care vor crește inexorabil până când îl vor distruge complet, cu mușcături de neșters.
Nimic nu-l mai poate salva de la oprobiul public. Verdictul preotului este definitiv. Și la fel de definitivă este obligația îngrozitoare de a abandona tot ceea ce reprezintă viața lui și de a fi exclus pentru totdeauna din casa lui, din familia lui și din poporul lui, condamnat să rătăcească prin „cimitirul leproșilor”, un loc execrabil, printre cele mai temute din patrimoniul inumanității.
Din acel moment, trebuie să-și asume, chiar dacă nu înțelege, că ceea ce apare pe pielea lui este un blestem despre care el nu știe nimic, pe care nimeni nu-l bănuise vreodată, dar pe care acum toată lumea crede că îl vede.
Verdictul primit la Templu marchează punctul fără întoarcere care împarte istoria sa în „înainte și după”. Aceasta a fost ultima zi a vieții sale și prima dintr-o altă existență, în care a încetat să mai fie el însuși pentru a deveni un lepros, cineva mai străin pentru el însuși decât un străin, condamnat la exil ca un netrebnic înaintea căruia toată lumea își întoarce fața, fugind chiar și de umbra sa.
Sentimentul de a deveni dintr-odată un pericol amenințător îl rănește mai mult decât condiția sa de lepros, care, în realitate, nu-i produce nicio durere. Suferă pentru că se simte expulzat din lumea sa și pentru că nu se va mai putea întoarce niciodată. Acea teamă, vertijul acela, îl face să se cutremure mai puțin în fața morții îngrozitoare care îl așteaptă decât în fața vieții de ciumat proscris pe care deja o duce.
Pentru toată lumea, a încetat să mai fie el însuși: este doar un lepros.
În așa măsură încât, atunci când își reamintește trecutul, nu mai știe dacă amintirile încă îi aparțin.
Dar ghearele memoriei sale încă se agață de locurile din care a fost alungat și de oamenii pe care încă îi iubește, care continuă să trăiască alături de el în amintirile de neșters ale unei realități anterioare dispărute atât de complet, încât pare incredibilă.
La chinul de a vedea că membrele și fața i se destramă, se alătură suferința morală a întrebărilor pe care și le pune: Ce vină plătesc? Ce am făcut să merit asta? Cum poate Cerul să-mi trimită așa ceva? La respingerea socială și afectivă se adaugă și marginalizarea spirituală, crezându-se blestemat de Dumnezeu.
Și-a schimbat lumea, fața, corpul, dar, deși deposedat de toate acestea, ceva din el rămâne în ființa sa, ceva de care niciodată nu se va putea desprinde până când carnea sa nu se va fi descompus în întregime.
Dar nu mai vrea nici măcar să-și imagineze ce ar fi putut fi viața lui, conform visurilor pe care le avusese. Nu crede că a făcut ceva ca să merite această pedeapsă, dar nu mai este sigur că nu el este responsabil pentru nenorocirea care s-a abătut asupra lui. A fost declarat vinovat și nu are niciun argument pentru a se apăra, pentru că nu știe care este acuzația.
Împreună cu rușinea, îl mistuie dorința imposibilă, dar nu mai puțin vehementă, de a nu pierde amintirea a ceea ce a fost sau a ceea ce ar fi putut să fie, ca un cărbune încins ascuns sub cenușa leprei sale.
În singurătatea dureroasă a ființei sale interioare, nu poate suprima dorința de a redeveni cine a fost și de a se simți acceptat, într-o zi, chiar dacă doar în vis, prin îmbrățișarea celor care și-au luat rămas-bun de la el fără să aibă curajul să-l atingă.
De atunci, dă târcoale prin preajma locurilor populate, recunoscând, din când în când, pe câte unul dintre-ai săi fără ca ei să știe, departe de drum, acoperindu-și fața, astfel încât rușinea și remușcarea față de cine știe ce vinovăție să nu-i ajungă și pe ei.
Leprosul a început să agonizeze în ziua în care ei, cei curați și puri, au început a se preface că nu l-au văzut, reconfortați de propria sănătate, ușurați pentru că se simt în siguranță față de blestem și dorindu-și să nu ajungă niciodată ca el și nici să nu se întâlnească vreodată cu el.
Holdele sunt deja înalte, bogate și încep să se formeze.
Când intră între spice ca să se ascundă de câte un călător, din tălăzuirea verde, unde ciugulesc semințele macilor, ies stoluri de vrăbii zburdalnice – păsările leproșilor – strigându-și batjocoritor libertatea.
Cărarea care duce la lazaret se desparte de drumul turmelor după ultima plantație de curmali. Zdrobite de soarele dimineții din ce în ce mai puternic, umbrele călătorilor care trec pe lângă răscruce se îndepărtează de lizieră și devin din ce în ce mai scurte.
Leprosul se îndepărtează de ele cât de bine poate, oprindu-se la fiecare pas, pentru că îi lipsesc deja mai multe degete de la picioare, iar pe cele rămase nu le mai simte.
Când sosește vreun drumeț, strigătele colegilor săi cerșetori îi înspăimântă pe călători ca un croncănit de ciori ieșind din spatele pereților de vălătuci:
— Necurat! Necurat!
Uneori, din căruțe și de pe animalele de povară, cineva le aruncă, în afara cărării, o bucată de pâine care s-a întărit sau resturile de mâncare pe care câinii nu le-au dorit. Amărâții se reped în praf pentru a-și disputa acele trofee mizere și, dacă vor căpăta ceva, își vor ridica brațele spre cer, binecuvântând darul, în timp ce devorează acele rămășițe cu o foame nesățioasă.
Dacă vreun lepros se apropie prea mult de călători, căruțașul sau vreun servitor îi alungă plesnind din bici, uneori în aer, alteori pe spatele sau pe mâinile lui.