Isus știe foarte bine că nu toți cei bolnavi vor cu adevărat să se vindece și nu toți cei care avem probleme ne dorim cu adevărat să fim eliberați de ele. Adevărul trist este că, de multe ori, nu suntem dispuși să facem efortul necesar pentru a ne rezolva dificultățile, deoarece poate fi dureros. De exemplu, pentru a evita sarcina ingrată și dificilă de a ne împăca și a reface relația cu cineva cu care ne-am purtat într-un mod greșit, avem tendința de a ne adapta la indispoziția pe care o provoacă rămânerea în conflict, în ostilitate.
Vrem să fim eliberați de consecințele greșelilor noastre, dar nu și de cauzele lor.
Cu toții ne dorim să scăpăm de problemele pe care le avem cu obiceiurile noastre rele, cu părinții noștri, cu copiii noștri, cu partenerul de viață, dar nu toți suntem dispuși să ne schimbăm comportamentul sau să lucrăm la caracterul nostru sau la relațiile noastre.
Așa sunt eu. Accepți sau mă lași în pace.
Este adevărat că există nenumărate probleme a căror soluție nu depinde de noi. Dar cât de multe dificultăți am putea evita dacă am fi cu adevărat dispuși să facem orice pentru a le rezolva!
Astfel, ajungem nu doar să ne asumăm situația, ci, uneori, chiar să scoatem beneficii din ea. În felul acesta, se agravează sclavia celui care a ajuns să-și iubească lanțurile.
Oricât de surprinzător ar părea, există persoane care trăiesc înlănțuite în sclavii dureroase din care obțin satisfacții ciudate. Specialiștii le numesc „beneficii secundare”. Oricât de dureroasă ar fi o situație, arareori se întâmplă să nu aibă și o parte pozitivă, chiar dacă este doar atenția pe care o primim de la alții sau sentimentul de milă pe care îl stârnim. Pentru subconștientul nostru complicat, devine tentant să folosească aceste avantaje deplorabile ca scuze pentru a abandona lupta.
Isus știe, de asemenea, că, după o lungă perioadă de suferință, mulți bolnavi cronic tind să-și piardă nu numai speranța de a se vindeca, ci, în cele din urmă, și dorința. De aceea, întrebarea Lui poate părea dureroasă și chiar jignitoare pentru noi. Dar nu este un afront pentru bolnav, ci un gest de respect.
Ne doare pentru că ne atinge în fondul realității noastre.
Cu toții, la un moment dat în viața noastră, precum slăbănogul de la Betesda, am fost confruntați cu adevărul crud al propriilor blocaje: incapabili să avansăm, paralizați, imobilizați, prizonieri, sclavi ai unor probleme pe care nu le putem rezolva. Blocați de eșecurile noastre personale, de dezamăgirile familiale, de frustrările sentimentale, de temerile noastre, de mecanismele noastre de apărare. Dezamăgiți de noi înșine, complexați, inhibați, deprimați de incapacitatea noastră de a ieși din impasul în care am ajuns. Înveninați de otrava pe care noi înșine o secretăm, victime și, în același timp, vinovați de obiceiurile noastre nesănătoase sau de relațiile noastre toxice. Prosternați în fața tiranilor noștri, ca acel cățeluș îngrozit zdrobit de voința capricioasă a stăpânului său:
Stai aici! Nu te mișca!
Își dorește să fie vindecat acest bolnav? Sau a ajuns să se resemneze cu eventualele avantaje ale situației lui până la punctul de a nu dori să se elibereze de ele? S-a împăcat cu gândul că va rămâne așa pentru totdeauna pentru că îi este frică de inconvenientele pe care le-ar presupune vindecarea sa? Aceste întrebări nu sunt plăcute pentru nimeni. Cu toate acestea, dacă suntem sinceri cu noi înșine, avem nevoie, ca și slăbănogul de la scăldătoare, să reflectăm la ele și să le tratăm cu seriozitate.
Poate că acest om, la fel ca unii dintre noi, are o dorință sinceră de a se elibera de sclavia sa, dar nu poate.
Există anumite situații pe care nu le putem rezolva singuri. Avem nevoie de ajutor. Cel mai bun lucru pe care-l putem face în aceste cazuri este să acceptăm să fim eliberați de Cineva, pentru că nu o va face fără consimțământul nostru.
Acest om, pentru a ieși din situația sa, are nevoie de forța voinței lui Isus, întrucât voința lui, prin ea însăși, nu mai este suficientă.
Ce va face Învățătorul pentru a-l ajuta pe acest paralitic fără speranță? La început, nu îi spune ceea ce slăbănogul și apropiații săi ar putea aștepta, în cel mai bun caz:
— Curaj! Te voi ajuta să fii primul data viitoare când se va tulbura apa.
Nici nu-i va spune ceea ce toată lumea ar considera a fi cel mai potrivit:
— Pregătește-te! O să te arunc în scăldătoare chiar acum!
Isus îndepărtează tiparele false în care nu vrea ca acest slăbănog sau oricine altcineva să creadă și îi poruncește:
— Scoală-te, ridică-ți patul și umblă!
Învățătorul nu dorește să aibă nimic de-a face cu credințe care să întărească în mintea cuiva noțiunea unui Dumnezeu arbitrar sau crud.
El nu dorește ca paraliticul să-și pună credința în apa care se tulbura, ci în Creatorul apei, în Dătătorul vieții. Singurul care poate să elibereze, în mod definitiv, toate blocajele.
Prin urmare, dărâmă rămășițele deplorabilelor apărări ale slăbănogului și îl trimite departe, și cât mai repede posibil, din acel loc nesănătos. Isus nu intră, nici măcar pentru o clipă, în sistemul paralizant al acestui om sau în cel al mediului său, adică în atmosfera nenorocirii și a vinovăției, ci îl scoate de acolo și îl face să intre imediat în atmosfera harului.
Ar putea părea o poruncă plină de cruzime pentru un paralitic. Dar Isus știe mai bine decât noi de ce suntem capabili. Atunci când îți dă o poruncă, îți dă și puterea de a o îndeplini.
Așa că, îi spune slăbănogului ceea ce ne spune și nouă:
— Ridică-te și umblă!
Nu îi cere ca mai întâi să-și afirme credința în Dumnezeul care poate să vindece. Pur și simplu, îi spune:
— Nu renunța! Ridică-te! Stai în picioare! Dumnezeu vrea să-ți redea, mai presus de toate, demnitatea de om. Pleacă și uită acest loc nesănătos!
Așchiile credinței slăbănogului se agață de forța care însoțește acea poruncă. O nouă viață vibrează în fiecare nerv și în fiecare mușchi, transmițând energie membrelor sale paralizate. Luptând împotriva îndoielilor, recurge la voința sa pentru a asculta porunca lui Hristos și întregul său corp îi răspunde. Se ridică în picioare încetul cu încetul și descoperă că este un om liber și sănătos.
Întrucât credința înseamnă să avem încredere în ceea ce nu vedem, răsplata credinței ne va face să vedem înfăptuindu-se ceea ce ni se părea incredibil. Prin urmare, Isus insistă, adresându-i-se omului vindecat:
— Și acum, pleacă de aici! Părăsește acest loc sordid, căci Eu am o misiune pentru tine! Oh, și nu uita să-ți iei patul! Din experiența trecută, păstrează ceea ce îți este de folos! Este posibil să ai nevoie de acest lucru. Înainte, deci! Spune-le tuturor celor paralizați pe care-i întâlnești că se pot ridica, că Eu doresc să fie liberi și pe picioare, așa ca tine.
Curând după aceea, Învățătorul iese în întâmpinarea bărbatului vindecat, în Templu.
Cu intenția de a nu recidiva niciodată într-o nenorocire similară, îi spune:
— Iată că te-ai făcut sănătos. De acum, să nu mai păcătuiești (Tu și eu știm la ce Mă refer), ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.
Ți se poate întâmpla ceva mai rău decât să-ți pierzi sănătatea și libertatea recâștigate în mod miraculos?
Cine l-a făcut să-și recapete libertatea de mișcare îi dorește să nu își mai piardă niciodată o facultate atât de prețioasă. El dorește pentru el și pentru toți paraliticii acestei lumi o transformare definitivă. Dacă acestui om îi pasă cu adevărat să rămână sănătos, este în interesul lui să facă ceea ce i-a spus medicul care l-a vindecat.
A trecut mult timp. Scăldătoarea este încă acolo, pustie, fiindcă se pare că, din acel Sabat, s-a răspândit zvonul că mișcarea sporadică a apelor a început să-și piardă, în opinia oamenilor, puterea de vindecare. Dar izvorul sănătății pe care Isus l-a lăsat deschis de când a venit în această lume continuă să țâșnească în torente și este la dispoziția noastră, mai presus de Betesdele noastre personale.