Ai terminat de citit capitolul Întâlnirea nereușită, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/xjiys568M5Y6rtgG8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Vindecarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.
Ioan 5:3
Orașul pare să fie în carnaval.
În mijlocul unei după-amiezi festive de Sabat, în acest oraș de piatră, care rareori sărbătorește, Învățătorul decide să întoarcă spatele măștilor pentru a Se confrunta pe față cu realitatea crudă a durerii. Astfel, Își face loc, așa cum poate, printre gemete și efluvii urât mirositoare, prin cel mai sinistru loc: bazinul sau scăldătoarea oilor.
Acest ștrand, pe jumătate subteran, nu seamănă defel cu frumoasele iazuri ale vilelor romane, în care se îmbăiază cei bogați, printre parfumuri scumpe și pești colorați. Nu are dimensiuni olimpice, nici trambuline; și nici nu este frecventat de tineri sportivi care se bronzează la soare. Dimpotrivă, este plin de bolnavi, orbi, șchiopi, schilozi. Are cinci porticuri, care-i adăpostesc sub bolțile lor pe cei mai năpăstuiți ai vieții. Și are un nume frumos, dacă nu ar părea sarcastic: Betesda, „casa milei”.
Porticurile acestei incinte de băi publice seamănă mai puțin cu cele ale băilor termale, atât de apreciate în Imperiul Roman, și mai mult cu sumbrele săli de așteptare ale celor mai sordide spitale din lumea cea mai de jos.
De asemenea, are o legendă fascinantă: se spune că un înger coboară, din când în când, pentru a agita apele din scăldătoare, și primul bolnav care se scufundă în apă după tulburarea ei se vindecă de boala sa.
Într-adevăr, se povestește că mai mulți bolnavi care frecventau scăldătoarea au fost vindecați. Astfel, în acest bazin are loc în fiecare zi, din timpuri imemoriale, o competiție sinistră: cursa pentru vindecare cu viteza plonjonului. Trebuie să fii foarte atent pentru a-i întrece pe toți ceilalți. Pentru că s-a confirmat că doar cei care se scufundă primii în apa tulburată sunt vindecați.
La scăldătoarea din Betesda sunt aduși cei grav bolnavi, paralizați, neputincioși, incapabili să se miște sau care merg cu dificultate și alții mai puțin grav, care nu au probleme de mișcare. Firește că bolnavii care pot alerga și sări se scufundă în apă înaintea celor slabi. Unii dintre bolnavi au ajutorul familiei, al prietenilor sau al servitorilor, în timp ce alții nu au pe nimeni care să aibă grijă de ei. Și, bineînțeles, bolnavii care sunt bine asistați de obicei intră în scăldătoare înaintea celor în stare mai gravă și neînsoțiți.
În această scăldătoare, într-un mod clar și vizibil, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat întotdeauna în toate părțile lumii, fără a atrage atenția nimănui: bolnavii cu afecțiuni minore, bine îngrijiți, tind să se vindece, în timp ce pacienții grav bolnavi și neasistați pot întârzia mult timp în a se vindeca sau situația li se agravează din cauza bolilor lor și sfârșesc murind.
Deoarece băile reci și hidroterapia sunt excelente pentru sănătate, iar credința contribuie în mod puternic la procesele de vindecare, poveștile despre vindecare de la scăldătoarea de la Betesda se bucurau de o anumită reputație.
Cu sau fără o bază reală pentru aceasta, există oameni care suferă de boli incurabile și care încearcă orice lucru.
Toate mărturiile coincid în a descrie această scăldătoare ca fiind un loc sinistru. Din momentul în care cineva crede că apa începe să se tulbure, pentru că se scufundă o broască, sare un pește sau o pasăre își înmoaie ciocul ca să bea, cei mai vigilenți bolnavi se aruncă în scăldătoare. Cei puternici îi împing sau chiar îi calcă în picioare pe cei slabi și umblă vorba că unii chiar își găsesc moartea sufocați în această busculadă.
Isus este revoltat de această credință populară și Se răzvrătește împotriva acestui tip de terapie.
Cum ar putea un Dumnezeu al iubirii să susțină prin minuni legea celui mai puternic?
Isus știe că Dumnezeu este, într-un mod special, de partea celor defavorizați. Cum să le explici acestor sărmani oameni că Dumnezeul Creator nu are nicio legătură cu un astfel de mit? Cum le poți spune să nu creadă că Dumnezeu poate recompensa vreodată lipsa egoistă de solidaritate sau rivalitatea brutală?
Învățătorul observă acea mulțime suferindă și caută bolnavul cel mai grav și mai puțin ajutat. Și iată-l, aici este: un paralitic. De treizeci și opt de ani așteaptă să fie, într-o zi, primul care să intre în apă. Și este condamnat să nu se vindece niciodată, pentru că nu are pe nimeni care să-l ajute să se scufunde. Niciodată nu se va vindeca în această scăldătoare.
Nimeni care nu a trecut printr-o experiență asemănătoare nu-și poate face o idee despre ce înseamnă să fii paralizat timp de treizeci și opt de ani din cauza unei boli. O viață întreagă. Ei bine, acesta este cazul bolnavului ales.
Isus Se apropie de el și îi pune o întrebare ciudată:
— Vrei să te faci sănătos?
În toate culturile, întrebările sunt un mijloc privilegiat de relaționare. De foarte multe ori ne implicăm în conversație cu semenii noștri prin intermediul întrebărilor. Se întâmplă, totuși, că de multe ori întrebările noastre nu reușesc să faciliteze comunicarea, deoarece acestea pot fi percepute ca purtători inconștienți de capcane și de neînțelegeri.
Într-adevăr, există întrebări care, în loc să faciliteze dialogul, îl blochează, transformându-l într-un adevărat interogatoriu. Acest slăbănog le-a suportat de multe ori:
— Ce se întâmplă de nu te vindeci? Ai încercat să te rogi?
Întrebări manipulative, care să îl determine să spună ce vrea celălalt să audă:
— Cum se face că ești mereu singur? Și ce face familia ta de nu are grijă de tine? Cum poți accepta o astfel de situație?
Întrebări nepotrivite, care îl rănesc pe interlocutor și îl pun într-o situație de inferioritate:
— Nu ți-ar fi mai bine acasă? De ce insiști să te aducă mereu în acest loc? Ai văzut vreodată îngerul coborând?
Întrebări indiscrete, dureroase, care nu fac altceva decât să răsucească violent cuțitul în rană:
— Și ce anume ai? Ce ai făcut de-ai paralizat? Ce crezi că împiedică intervenția lui Dumnezeu?
Învățătorul simte o compasiune profundă pentru acest nefericit. Întrebarea Lui pare necuviincioasă, dar este, de fapt, un gest de respect. Nu vrea să i Se impună bolnavului. Îi respectă libertatea. Îi cere permisiunea de a privi în intimitatea lui, pentru că știe că intervenția Sa îi poate tulbura atitudinea, îi poate interpela convingerile și îi poate provoca prejudecățile.
Aceasta este ceea ce înțelege paraliticul, care, în realitate, nu răspunde la întrebarea lui Isus. Nu se simte obligat să-I răspundă, deoarece este o întrebare foarte angajantă, chiar dacă nu pare să aibă sens. Așa că face ceea ce a făcut întotdeauna: se vaită și se lamentează, căci din prisosul inimii vorbește gura.
— Ce mă doare cel mai mult este că sunt singur, nu am pe nimeni care să mă ajute. Mai mult decât de boala mea, sufăr de singurătate.
La fel ca în cazul multor pacienți cu boli cronice, propria nenorocire a devenit centrul vieții lui. După treizeci și opt de ani de resemnare, acest om și-a pierdut, treptat, pofta de a mai vrea. Nu mai știe ce dorește. Tot ce știe este că se simte abandonat și că își poartă foarte greu singurătatea. Situația cronică de tânguire pentru nenorocirea lui i-a paralizat până și capacitatea de a aștepta. Spiritul său este la fel de letargic precum îi este trupul. Sufletul i-a devenit la fel de uscat ca al prietenilor și al rudelor care l-au abandonat în acel loc sinistru, încă o zi, în acel Sabat. Poate, de data aceasta, cu pretinse scuze religioase, precum acelea ale persoanelor care, câteva momente mai târziu, Îl vor acuza pe Isus că a încălcat legea care-i cere să Se abțină de la orice lucrare în acea zi sfântă.
Învățătorul încearcă, prin întrebarea Lui neobișnuită, să provoace o reacție din partea slăbănogului, să-i stimuleze voința paralizată și să aprindă, în golul său mental, o scânteie de credință. El știe că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva, atunci când totul merge rău, este să se afunde în deznădejde.
Și întrebarea lui Isus rămâne fără răspuns. Să fie oare, într-adevăr, o întrebare surprinzătoare? Oare nu toți bolnavii vor să se vindece?
Aceasta este ceea ce cred, de obicei, cei care nu au aprofundat subiectul. Dar, dacă îi întrebăm pe prietenii noștri medici sau dacă suntem atenți la experiențele vieții, ne dăm seama că întrebarea Învățătorului, departe de a fi de prisos, este extrem de inteligentă.