Procesul de maturizare personală care l-a determinat să-L urmeze pe Isus și care îl pune în confruntare cu ai săi este însoțit de două nevoi de la care nu se poate eschiva. Pe de o parte, este nevoia crescândă de independență, acea aspirație naturală a fiecărui tânăr de a atinge un minim satisfăcător de libertate și de autonomie. Dar, pe de altă parte, există încă o nevoie profundă: de interdependență, de companie, de o relație de încredere, de comuniune și chiar de complicitate cu cei mai apropiați. Această nevoie imperioasă de dragoste (pentru că aceasta este esența sa), pe care fiecare copil ar trebui să o satisfacă în prima fază în sânul familiei sale și pe care o caută ulterior în cadrul unui grup de prieteni, se realizează, în cele din urmă, prin diferitele legături de afecțiune pe care fiecare le stabilește cu semenii lui de-a lungul vieții.
Din experiență personală, el știe că atunci când echilibrul dificil dintre aceste două nevoi complementare nu este atins sau eșuează, apar situații de lipsă, frustrări și crize. Presupune că aceste tensiuni pot apărea în toate etapele vieții, dar el a trăit perioada cea mai critică între adolescență și tinerețe. Nu este ușor de parcurs tranziția dintre copilărie și vârsta adultă fără conflicte sau rupturi emoționale, atunci când cineva încetează să răspundă la așteptările pe care le au părinții și își decide propriul drum, departe de calea bătătorită de aceștia și în afara dorințelor lor.
Pot exista și alte circumstanțe în care rezolvarea acestor tensiuni creează conflicte cu mediul familial. Ucenicul le-a experimentat deja; de exemplu, atunci când familia lui a vrut să-i impună decizia de a se căsători cu o fată pe care nu o iubea, optând, pe moment, să rămână fără nicio legătură socială. Dar cea mai dureroasă confruntare este cea care a avut loc când și-a exprimat decizia de a se dărui în slujba lui Dumnezeu, urmându-L pe Nazarinean. Pentru ai săi a fost ca o apostazie, ca o adevărată lepădare de credință. Tot ceea ce afectează viața lui spirituală, începând cu acel moment, de fiecare dată când vorbește în favoarea unor principii după care încearcă acum să-și organizeze viața interioară, riscă să perturbe relațiile de familie. Practic, tot ceea ce el face fără a avea sprijinul lor pare să fie perceput de ei ca fiind îndreptat împotriva lor.
Dar el nu știa că acesta era și cazul lui Isus. Această descoperire îl mângâie și îl întristează, în același timp. Trecerea de la dependență la independență s-ar realiza mai ușor dacă ar exista negociere și dialog, dragoste și respect, cu fermitate în ceea ce este considerat ca esențial, dar cu toleranță în ceea ce este secundar. Este nevoie de mult curaj, de convingere și de determinare pentru a te decide să urmezi o cale în afara celei a familiei și este nevoie de multă sensibilitate și de multă înțelepciune pentru a menține afecțiunea reciprocă, respectul și înțelegerea atunci când pozițiile unuia și ale celuilalt diferă.
Învățăturile Maestrului îl ajută să facă față acestor probleme cu hotărâre și curaj și, în același timp, cu dragoste și cu tact, pentru că el însuși știe cât de dureroase pot fi tensiunile familiale. Învățătorul le-a istorisit că, la vârsta de doisprezece ani, cu ocazia primei Sale vizite la Templu, a trebuit să facă față lipsei de înțelegere a părinților Săi în legătură cu nevoile Sale spirituale. Și acum, după aproape douăzeci de ani, se confruntă din nou cu familia, din cauza vocației Lui.
Pentru ucenic, a avea o familie în care să se simtă acceptat și iubit, să poată conta pe un cerc de prieteni în care să aibă încredere sau să aparțină unui grup de oameni în care să simtă că este util reprezintă o nevoie fundamentală. De aceea se simte atât de bine în cercul de ucenici al Rabinului! Avea nevoie de acest nucleu de sprijin. De multe ori suferise durerea că nu are familia pe care și-ar fi dorit-o, deoarece, cu toate deficiențele sale, sprijinul unui grup afectiv, intim, în care să te simți binevenit, primit în mod necondiționat, încă era o necesitate vitală pentru el. Descoperirea acestei probleme în viața Învățătorului, despre care crezuse că este mai presus de toate nevoile umane, confirmă că avem cu toții nevoie de sprijinul moral și emoțional al unei familii.
Acum știe că, de când Adam și Eva au părăsit Grădina Edenului, în această lume nu există familii perfecte. La fel ca majoritatea ființelor omenești, Învățătorul său drag suferă din cauza eșecurilor în rețeaua Sa de relații afective: verigi pierdute, legături care lipsesc sau au fost rupte, relații care sunt pe punctul de a se destrăma și nu pot fi salvate. Toți avem nevoie de o familie mai mult sau mai puțin funcțională și, dacă nu o avem, o căutăm sau tânjim după ea. Și acest lucru I se întâmplă și lui Isus.
De aceea, Îl întristează și Îl consolează în același timp faptul că, în fața respingerii neașteptate pe care o simte din partea cercului Său familial, privind în jurul Lui, recunoaște în grupul primilor Săi adepți familia Sa spirituală:
— Voi sunteți frații și surorile Mele! Unii dintre voi sunteți chiar ca o mamă pentru Mine. Voi sunteți adevărata Mea familie.
Învățătorul a ales doisprezece dintre ei pentru a-i forma în scopul de a-I continua munca. El îi numește cei doisprezece „apostoli” ai Săi, trimișii Săi, conducătorii misiunii Sale. Ei sunt ucenicii Săi cei mai devotați, tineri fără o pregătire specială, dar dornici să învețe și să crească.
Viața spirituală a națiunii este condusă de un corp preoțesc discreditat și corupt, dar în poporul Israel – ca în toate celelalte, de altfel – sunt și suflete nobile, care flămânzesc și însetează după neprihănire, solidare cu omenirea suferindă, căutătoare de Dumnezeu, preocupate de cercetarea Scripturilor, rareori înțelese și nu întotdeauna admirate. Acești oameni găsesc în noul Învățător ceea ce căutau. Nu au nevoie de nicio confirmare specială pentru a-și asuma responsabilitățile, deoarece legământul, formulat încă de pe vremea lui Avraam, și pe care Dumnezeu dorește să-l încheie cu fiecare om, îi scutește de orice altă învestire. Le-a fost suficient să se alăture Învățătorului și să-L urmeze timp de câteva luni, pentru a intra într-un proces de transformare de nestăvilit, care a făcut din ei oameni noi.
Și acum, Isus tocmai i-a desemnat, în fața tuturor, ca noua Sa familie.
Ucenicul, mișcat, înțelege că intenția acestor cuvinte nu este ca el să pună la îndoială, încă o dată, familia pe care o are, ca să se poată plânge, pe bună dreptate, că nu este înțeles, ci ca să se întrebe, la urma urmei, ce fel de familie este el pentru ai săi. Ajunge să înțeleagă faptul că, deși familia biologică este extrem de importantă, Învățătorul acordă o importanță și mai mare, dacă poate fi posibil, familiei spirituale – familia credinței, formată din aceia care încearcă să facă voia lui Dumnezeu, așa cum au învățat de la Maestru.
Ucenicul reflectă la ceea ce tocmai a auzit. Dacă a înțeles bine, o parte importantă a sarcinii grupului din care face parte este să devină „familia lui Dumnezeu”. În calitate de membru al acestei echipe speciale, el are misiunea de a completa, într-un fel, veriga care le lipsește altora pentru a avea o familie dacă nu ideală, cel puțin funcțională. Ca ucenic al lui Isus, simte că este chemat să fie pentru cel orfan, abandonat sau singuratic tatăl sau fratele pe care nu-l are, fiul pe care l-a pierdut, prietenul care lipsește, nepotul pe care nu-l va avea niciodată.
Mai târziu, va descoperi că una dintre învățăturile preferate ale Învățătorului este că toți suntem „familia lui Dumnezeu”. Dumnezeu a dorit întotdeauna să binecuvânteze (adică „să facă bine” pentru) toate familiile de pe pământ, și mijlocul cel mai eficient și mai direct pentru a aduce binecuvântarea dorită este prin urmașii Săi, prin „frații” și „surorile” de credință, prin „copiii” și „părinții” spirituali de care neamul omenesc are nevoie.
Noul popor al lui Dumnezeu pe care Isus îl întemeiază are chemarea de a transforma această funcție de familie alternativă în realitate.
Dacă legăturile familiale sunt stabilite prin naștere, legăturile spirituale încep să fie consolidate odată cu nașterea din nou.
La fel ca Isus în acea după-amiază, ucenicul găsește în grupul celor care Îl urmează (adică în embrionul bisericii Sale) familia Lui complementară și definitivă, descoperind că și el se poate bucura de privilegiul de a fi familia lui Dumnezeu pentru cineva.
Grupul este în formare, membrii lui sunt neexperimentați și toți au defecte și imperfecțiuni, dar sunt deja familia de care el are nevoie și care are nevoie de el. O înrudire pe care să o îmbunătățești și de care să fii mândru. Pentru că, deși uneori nouă ne este rușine cu vreuna dintre rudele noastre, lui Isus nu Îi este rușine să ne numească frați.
Ucenicul înțelege că familia nu este o conjunctură nefavorabilă, ci este și o alegere, o decizie pe care fiecare este liber să și-o asume ca pe un privilegiu. Atât la nivel personal, cât și la nivel spiritual, familia nu doar se suportă sau se îndură, ci se făurește și se edifică zi după zi.
Ucenicul a învățat că „biserica”, așa cum o înțelege Isus, este chemată să fie furnizoare de familie pentru cei fără familie, de cămin pentru cei fără cămin, de iubire pentru cei neiubiți și de milă pentru cei nefericiți. Prin Isus și prin puterea Sa, ucenicul dorește să fie familia lui Dumnezeu pentru cei dragi ai săi și pentru noii săi frați.
Când, în cele din urmă, ziua se sfârșește, întrebările pe care Învățătorul le-a pus continuă să răsune în conștiința sa: Cine sunt frații și surorile lui? Mă simt fratele lui Isus? Mă prefac că sunt? Prin gesturile și prin cuvintele mele, Îi susțin sau Îi împiedic lucrarea?
Viața îi va aminti, de fiecare dată, de aceste noi provocări.