Ai terminat de citit capitolul Vindecarea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/A8NgVv3xqH1GgUYs9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Îmbrățișarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Doamne, dacă vrei, poţi să mă curățești.
Matei 8:2
Hoinarul care pândește de-a lungul drumului știe că este exclus din lumea celor vii, dar nu s-a resemnat niciodată să nu mai viseze.
Toată lumea îl consideră un mort viu, dar nu și-a închis încă orizontul speranței la granița lumii paralele în care a fost izolat. Se împotrivește ideii de a rămâne invizibil pentru ceilalți până la moartea sa.
Împotriva tuturor, din când în când, leprosul se liberează din împărăția prematură a morților evadând, chiar dacă numai pentru câteva ore, în lumea celor vii. Dar știe că, făcând acest lucru, se expune la reacțiile furioase ale paznicilor și, ceea ce este aproape și mai rău, la întâlnirea cu prefăcuta milă sau cu indiferența celor sănătoși.
Când nu mai poate suporta, se furișează afară din ghetoul leproșilor și rătăcește ca o nălucă la marginea satelor, departe de cărările umblate, încercând să păstreze distanța și evitând să-și încrucișeze privirea cu călătorii care, de departe, își întorc ochii cu dezgust de la biata sa ființă.
Naufragiat din viață, supraviețuitor în iad, se simte condamnat să nu se mai întoarcă niciodată la cei dragi.
Ostilitatea oamenilor sănătoși, respingerea totală a oricărei relații, chiar și fără atingere, îl dor, mai ales pentru că aceștia îl privesc de parcă ar fi suspect de vreun delict abominabil.
Dar el nu știe care este vina care îl condamnă la izolare.
Totul a început cu acele pete albicioase ciudate de pe față, mâini și picioare, care s-au transformat treptat în pustule și apoi în răni.
Pentru un timp, nu a vrut să creadă că i s-ar putea întâmpla și lui. Dar temerile acumulate cu fiecare nouă rană nu se pot ascunde, fiind confirmate de reacția apropiaților săi.
Și, într-o zi cumplită, descoperă, mai mult cu rușine decât cu surprindere, că, într-adevăr, este lepros.
Împins în fața preotului de rudele înfricoșate, ascultă îngrozit că ceea ce are el este lepră.
Niciodată nu va putea uita privirea plină de groază și de ușurare cu care l-au primit vecinii, când a rămas stabilit că nenorocirea blestemului divin căzuse asupra lui, și nu peste ei.
Din acel moment, toată lumea crede că poate ghici pe fața sa simptomele vinovăției, ale misteriosului delict, ale acelor „urme ale păcatului” care vor crește inexorabil până când îl vor distruge complet, cu mușcături de neșters.
Nimic nu-l mai poate salva de la oprobiul public. Verdictul preotului este definitiv. Și la fel de definitivă este obligația îngrozitoare de a abandona tot ceea ce reprezintă viața lui și de a fi exclus pentru totdeauna din casa lui, din familia lui și din poporul lui, condamnat să rătăcească prin „cimitirul leproșilor”, un loc execrabil, printre cele mai temute din patrimoniul inumanității.
Din acel moment, trebuie să-și asume, chiar dacă nu înțelege, că ceea ce apare pe pielea lui este un blestem despre care el nu știe nimic, pe care nimeni nu-l bănuise vreodată, dar pe care acum toată lumea crede că îl vede.
Verdictul primit la Templu marchează punctul fără întoarcere care împarte istoria sa în „înainte și după”. Aceasta a fost ultima zi a vieții sale și prima dintr-o altă existență, în care a încetat să mai fie el însuși pentru a deveni un lepros, cineva mai străin pentru el însuși decât un străin, condamnat la exil ca un netrebnic înaintea căruia toată lumea își întoarce fața, fugind chiar și de umbra sa.
Sentimentul de a deveni dintr-odată un pericol amenințător îl rănește mai mult decât condiția sa de lepros, care, în realitate, nu-i produce nicio durere. Suferă pentru că se simte expulzat din lumea sa și pentru că nu se va mai putea întoarce niciodată. Acea teamă, vertijul acela, îl face să se cutremure mai puțin în fața morții îngrozitoare care îl așteaptă decât în fața vieții de ciumat proscris pe care deja o duce.
Pentru toată lumea, a încetat să mai fie el însuși: este doar un lepros.
În așa măsură încât, atunci când își reamintește trecutul, nu mai știe dacă amintirile încă îi aparțin.
Dar ghearele memoriei sale încă se agață de locurile din care a fost alungat și de oamenii pe care încă îi iubește, care continuă să trăiască alături de el în amintirile de neșters ale unei realități anterioare dispărute atât de complet, încât pare incredibilă.
La chinul de a vedea că membrele și fața i se destramă, se alătură suferința morală a întrebărilor pe care și le pune: Ce vină plătesc? Ce am făcut să merit asta? Cum poate Cerul să-mi trimită așa ceva? La respingerea socială și afectivă se adaugă și marginalizarea spirituală, crezându-se blestemat de Dumnezeu.
Și-a schimbat lumea, fața, corpul, dar, deși deposedat de toate acestea, ceva din el rămâne în ființa sa, ceva de care niciodată nu se va putea desprinde până când carnea sa nu se va fi descompus în întregime.
Dar nu mai vrea nici măcar să-și imagineze ce ar fi putut fi viața lui, conform visurilor pe care le avusese. Nu crede că a făcut ceva ca să merite această pedeapsă, dar nu mai este sigur că nu el este responsabil pentru nenorocirea care s-a abătut asupra lui. A fost declarat vinovat și nu are niciun argument pentru a se apăra, pentru că nu știe care este acuzația.
Împreună cu rușinea, îl mistuie dorința imposibilă, dar nu mai puțin vehementă, de a nu pierde amintirea a ceea ce a fost sau a ceea ce ar fi putut să fie, ca un cărbune încins ascuns sub cenușa leprei sale.
În singurătatea dureroasă a ființei sale interioare, nu poate suprima dorința de a redeveni cine a fost și de a se simți acceptat, într-o zi, chiar dacă doar în vis, prin îmbrățișarea celor care și-au luat rămas-bun de la el fără să aibă curajul să-l atingă.
De atunci, dă târcoale prin preajma locurilor populate, recunoscând, din când în când, pe câte unul dintre-ai săi fără ca ei să știe, departe de drum, acoperindu-și fața, astfel încât rușinea și remușcarea față de cine știe ce vinovăție să nu-i ajungă și pe ei.
Leprosul a început să agonizeze în ziua în care ei, cei curați și puri, au început a se preface că nu l-au văzut, reconfortați de propria sănătate, ușurați pentru că se simt în siguranță față de blestem și dorindu-și să nu ajungă niciodată ca el și nici să nu se întâlnească vreodată cu el.
Holdele sunt deja înalte, bogate și încep să se formeze.
Când intră între spice ca să se ascundă de câte un călător, din tălăzuirea verde, unde ciugulesc semințele macilor, ies stoluri de vrăbii zburdalnice – păsările leproșilor – strigându-și batjocoritor libertatea.
Cărarea care duce la lazaret se desparte de drumul turmelor după ultima plantație de curmali. Zdrobite de soarele dimineții din ce în ce mai puternic, umbrele călătorilor care trec pe lângă răscruce se îndepărtează de lizieră și devin din ce în ce mai scurte.
Leprosul se îndepărtează de ele cât de bine poate, oprindu-se la fiecare pas, pentru că îi lipsesc deja mai multe degete de la picioare, iar pe cele rămase nu le mai simte.
Când sosește vreun drumeț, strigătele colegilor săi cerșetori îi înspăimântă pe călători ca un croncănit de ciori ieșind din spatele pereților de vălătuci:
— Necurat! Necurat!
Uneori, din căruțe și de pe animalele de povară, cineva le aruncă, în afara cărării, o bucată de pâine care s-a întărit sau resturile de mâncare pe care câinii nu le-au dorit. Amărâții se reped în praf pentru a-și disputa acele trofee mizere și, dacă vor căpăta ceva, își vor ridica brațele spre cer, binecuvântând darul, în timp ce devorează acele rămășițe cu o foame nesățioasă.
Dacă vreun lepros se apropie prea mult de călători, căruțașul sau vreun servitor îi alungă plesnind din bici, uneori în aer, alteori pe spatele sau pe mâinile lui.