De ceva vreme, leprosul spionează în fiecare zi trecerea noului Învățător, despre care se vorbește că face minuni.
Astăzi, în sfârșit, Îl recunoaște când ajunge însoțit de ai Săi.
Ignorând avertizările călătorilor, Galileeanul nu numai că nu Se îndepărtează, când îl vede venind, ci Se abate din drum pentru a se apropia de el.
Cerșetorul a auzit că Isus voia să curețe Templul de prezența negustorilor nevrednici, dar nu a auzit niciodată spunându-se că ar fi curățit drumurile de leproșii care îndrăzneau să umble pe ele. Părea că dorește să Se apropie tocmai de cei considerați a fi cel mai departe de Dumnezeu: nevoiașii, marginalizații, abandonații, uitații, blestemații. „Oamenii pierduți Îi inspiră o duioșie aparte. În circumstanțele lor. Oameni al căror corp sau a căror minte nu funcționează bine. Îndeosebi oameni mutilați, diformi [...]. Oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu satisfac regulile curăției, indiferent dacă sunt sau nu vinovați. Oameni care trăiesc de cealaltă parte a hotarului simpatiei, pentru că sunt periculoși sau înfricoșători.”
Învățătorul, lăsându-Și prietenii îngroziți pe marginea drumului, înaintează hotărât în întâmpinarea proscrisului, de parcă ar fi înțeles ce Se așteaptă de la El. Pentru că Acela care înțelege întunericul orbilor, carcera paraliticului, mizeria dureroasă a celor care își vând ieftin trupul, înțelege, fără îndoială, durerile leprosului.
Învățătorul știe că dragostea este acel secret pierdut pe care înțelepții nu îl găsesc în cărțile lor de învățătură scrise și citite de oameni și că numai prin dragoste ar putea cineva să se apropie, fără teamă, atât de inima celui mai nefericit sinistrat al vieții, cât și de inima lui Dumnezeu.
Leprosul nu ezită. În privirea Învățătorului există ceva ca un magnet, care îl atrage.
Se îndepărtează de grupul tovarășilor săi de nenorocire și înaintează, la rândul său, spre Isus, strigând de la distanță, nedorind să-L sperie apropiindu-se prea mult:
— Învățătorule! Învățătorule! Dacă vrei, poți să mă curățești!
Dar el nu o spune ca și cum problema vindecării sale ar fi pusă la nivelul voinței neobișnuitului medic, pentru că a auzit că Acesta dorește să fim vindecați de toate suferințele noastre. În eventualitatea că problema se află la nivelul propriei sale voințe, de om bolnav, ceea ce leprosul vrea să spună este cu totul altceva:
— Îți dau permisiunea să mă vindeci.
Atunci, Învățătorul face ceva mult mai frumos decât să-l vindece pe lepros: continuă să înainteze spre el și îl îmbrățișează.
Îl atinge fără frică pe cel de neatins.
Pentru El, nimeni nu este prea murdar pentru a încerca să-l îmbrățișeze.
Îmbrățișarea Lui nu vine după vindecare, așa cum s-ar părea a fi cel mai indicat, atunci când trupul celui întinat este deja curat, ci înainte, când este încă împovărat cu toată nenorocirea sa. Prin gestul Său, îi spune că îl acceptă așa cum este, înainte ca să se întâmple ceva și chiar dacă nu s-ar mai întâmpla nimic altceva.
Prin urmare, Cineva care este perfect capabil să vindece de la distanță, de data aceasta se apropie de lepros și îl îmbrățișează. Pentru că vindecarea lui de la distanță nu ar fi făcut altceva decât să întărească impresia de dezgust și de repulsie pe care leprosul obosise să o citească pe chipurile celor care îi surprindeau privirea furtivă.
Învățătorul cunoaște prea bine regulile țării care interzic să te atingi de leproși, deoarece consideră că lepra este neapărat contagioasă și face necurat pe oricine vine în contact cu ea. Dar El nu numai că nu se teme de risc, ci și simte că acest om are nevoie atât de sănătatea sa, cât și de îmbrățișarea lui Dumnezeu și de cea a unei ființe umane.
Puține nevoi sunt mai imperative decât aceea de a te simți acceptat, de a te ști iubit și îndrăgit și chiar de a fi îmbrățișat. Este foarte dificil să dezvolți o personalitate echilibrată, senină, solidă și responsabilă fără acea stimă de sine minimă pe care o dă doar afecțiunea împărtășită și care, uneori, se comunică bine doar prin atingere.
Învățătorul merge prin această lume a lui Dumnezeu ca un artist printr-o galerie în care lucrarea sa a fost devastată. Ca un compozitor care ascultă cum o orchestră îi distruge muzica. Sau ca un poet care își vede cărțile mâncate de molii într-o bibliotecă dărăpănată. Și, ca un artist îndrăgostit de opera sa, Se străduiește să facă ordine în dezordine, să aducă inspirație în confuzie și armonie în haos.
Învățătorul nu Se limitează doar la vindecarea leprosului, ci îl și trimite să îndeplinească toate cerințele legale pentru curățirea sa, astfel încât să se poată reintegra în societate fără probleme. Îl îndeamnă să se prezinte la Templu, în fața preotului desemnat pentru această evaluare, înainte ca să se răspândească zvonul că un lepros umblă pe acolo în libertate susținând că a fost vindecat de Isus. Astfel, fără prejudecăți, autoritățile îi vor da pur și simplu certificatul de vindecare, iar bolnavul va fi acceptat imediat în familia sa și în mediul său, încetând să mai fie un marginalizat, pentru a fi din nou un cetățean liber.
De asemenea, Învățătorul îi cere să nu spună că a fost vindecat de El.
Dar asta este prea mult de cerut de la acest om care nu-și poate stăpâni bucuria de a se vedea vindecat. A-i interzice să vorbească este ca și cum i-ai cere soarelui să nu mai strălucească.
Bărbatul aleargă spre Templu după documentul care să-i dovedească vindecarea.
Se grăbește, condus de sunetul trâmbițelor care marchează ora rugăciunii și de aerul încărcat cu mirosuri de lemn și de grăsime arsă.
În spatele străzilor boltite, evită îmbrâncelile sclavilor care trag de măgarii încărcați cu amfore, se ferește de glumele prostituatelor care mișună pe lângă cazarma soldaților romani, trece pe sub copertinele bazarurilor și ajunge până în curtea Templului, care răsună de strigătul oamenilor și de negocierile comercianților.
Anevoie, își face loc printre cerșetorii care își târăsc zdrențele pe treptele sanctuarului, cerând pomană de la credincioși.
Și, în cele din urmă, reușește să cumpere darul pentru jertfă, de la colțul în care se vindeau păsările, acolo unde se aude, tremurând, uguitul turturelelor și al porumbeilor care așteaptă să devină jertfe pentru femeile care au născut și ciripitul vrăbiilor destinate ofrandelor leproșilor care au fost vindecați.
După jertfa rituală, leprosul este admis din nou în lumea celor sănătoși.
Strângând la piept certificatul de curăție, aleargă acasă, pentru a-și relua viața de acolo de unde nedreptățile lumii l-au obligat să o părăsească.
În sfârșit, este din nou el însuși.
Atins de har, înțelege că este, cu adevărat, un alt om, mai liber decât înainte, și că Dumnezeu dorește să fie liber ca acele vrăbii care plutesc fericite peste lanuri, oriîncotro vor.
Dar acum, Isus este cel care trebuie să se retragă în carantină.
Întâlnirea Sa cu leprosul a avut loc în public și mulți martori L-au văzut îmbrățișând un om necurat. În consecință, Învățătorul trebuie să rămână în afara orașelor, patruzeci de zile, ca și cei suspectați de lepră și a căror soartă nu-L deranjează să o împărtășească.
Așa este Învățătorul. El învață, prin exemplul Său, să dai totul, nu să cerșești; să lupți pentru dreptate și să nu te mulțumești cu o mică binefacere pioasă; să le dai demnitate și să-i reintegrezi pe cei marginalizați, nu să-i transformi în veșnic dependenți social sau asistați permanenți.
Deși nimeni, nici chiar ucenicii Săi, nu înțelege motivul straniu pentru îmbrățișarea Sa gratuită.