Ai terminat de citit capitolul Îmbrățișarea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/ethSYKkjZBZdNvT79
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Iertarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Omule, păcatele îţi sunt iertate!
Luca 5:20
Soarele strălucește cu putere peste ulița liniștită. Deasupra acoperișurilor, sub un cer albastru fără nori, rândunelele se joacă de-a prinselea. Din când în când, de la ferestruică, se vede trecând câte una.
Este timpul în care femeile vin de la piață și încep să pregătească mâncarea. În curând, mama lui se va întoarce și nu va mai fi singur.
Băiatul trăiește totul de la distanță, din camera sa, unde este izolat cea mai mare parte a timpului. Acel spațiu mic este lumea lui, o celulă impregnată cu mirosuri de medicamente, urină și fecale, pe care nici săpunul și nici înălbitorul nu le pot îndepărta.
Astăzi este singur, ca aproape întotdeauna, închis între acei patru pereți care constituie orizontul lui, cu fața la acel tavan, teșit și murdar, care a devenit singurul său cer.
Nu se aude nimeni în cătun.
Pescarii au trecut în zori, comentând cât de mult prinseseră, și apoi țăranii au mers spre câmpuri însoțiți de trosniturile ritmice ale atelajelor de boi și de scârțâitul căruțelor lor hodorogite.
S-a terminat și râsul plin de bucurie al fetelor, ducându-se și întorcându-se cu urcioarele de la fântână.
După ce au mai trecut și alți oameni cu larmă și cu grabă, se pare că ulițele au rămas pustii.
Culcat pe patul lui sărăcăcios, ca în fiecare zi, băiatul suferă în tăcere.
Toată lumea din sat îl cunoaște.
E așa de ani buni, din ziua în care, fără să știe foarte bine nici cum și nici de ce, s-a trezit fără să se poată ridica și a rămas paralizat.
Deoarece nu se poate mișca singur, depinde de ceilalți pentru orice. Mama lui îl scoate din casă când poate, pentru a lua puțin aer curat. Îl spală, îl hrănește, îl copleșește cu atenții, încercând să-l facă să uite, chiar și pentru o vreme, de ceilalți tineri care lucrează la câmp, merg la pescuit, înoată în lac sau joacă la petreceri.
Tânărul cu greu poate îngăima câteva cuvinte.
Nu mai are nici putere și nici dorință pentru ceva.
Nici nu se plânge, deși corpul i se umple de răni și carnea lui prăpădită începe să dea semne de descompunere.
Toți îl compătimesc, pentru că își dau seama că este nevoie de multă resemnare pentru a accepta ca viața să fie așa fără încetare.
Și ce se va întâmpla cu el când mama lui nu-l va mai putea îngriji?
Încă o zi căreia să-i facă față, asemenea tuturor zilelor tinereții lui, pierdut în singurătatea odăiței, contemplând cum trece viața prin luminile și umbrele pe care ferestruica le proiectează vag pe zidurile care închid micul său univers.
Îi place să fie scos la soare și petrece ore întregi urmărind trecerea lentă a norilor și zborul neliniștit al porumbeilor.
Fără acele momente în aer liber, singurul său cer, singurul său orizont, este tavanul odăiței, de care ochii și visurile i se ciocnesc în zilele nesfârșite și în nopțile de nesomn, incapabil să se miște nici măcar pentru a ieși pe uliță ca să privească stelele căzătoare.
Băiatul are prieteni foarte buni, care vin deseori să vorbească și să stea cu el, ca să-i mai distragă atenția. Au crescut împreună cu el, dar alături de el, în vieți paralele. Continuă să-l viziteze pentru că îl iubesc. Când pot, merg la el acasă și-l scot pe uliță în patul lui, între doi sau patru, și îl așază uneori între perne, rezemat de perete, la umbra viței-de-vie, vara, sau la soare, dacă este iarnă, în așa fel încât să-i poată vedea jucându-se.
Când se joacă – din ce în ce mai puțin, pentru că au crescut – în fața casei sale, el îi privește și se bucură. Uneori, îl fac să râdă. Dar când pleacă, transpirați și fericiți, își ascunde fața la perete și plânge.
Mama lui știe lucrul acesta. Și prietenii lui îl știu.
Este un băiat iubitor și nefericit. Ți se face milă să-l vezi acolo, întins întotdeauna, zâmbind cu tristețe, parcă apăsat de o umbră, învinovățindu-se de nenorocirea care l-a lăsat paralizat cu mult timp în urmă.
Și lucrurile se repetă în felul acesta zi după zi, an după an...
Atunci când ești foarte nenorocit și când nu există nicio speranță că viața se va schimba, să visezi la o viață mai bună ajunge să pară o nebunie. Cu toate acestea, el visează că, într-o bună zi, Dumnezeu va avea milă de nenorocirea sa, îl va ierta, oricare ar fi fost greșeala lui, și îi va îngădui să meargă din nou. Dacă nu pentru el, cel puțin pentru mama lui.
În acea dimineață însorită, în tristețea lui solitară, în cătunul acela pustiu, în care aproape nu se aude nimic, tânărul s-a cufundat adâncit din nou în propria tânguire.
Dintr-odată, un grup de prieteni dă buzna în casă.
Fără prea multe explicații, doi dintre ei îl așază, pe neașteptate, pe targa lui.
— Nazarineanul S-a întors! Trebuie să te ducem la El.
Nu mai este nevoie de nimic pentru a-l convinge, pentru că el însuși i-a implorat de atâtea ori să-l ducă la noul Rabin. Astfel, patru dintre ei iau targa și îl duc în mare grabă pe străzile pustii.
Dintr-odată, mulțimea care se înghesuie în fața casei în care predică Învățătorul le oprește cursa. S-ar părea că toți oamenii din sat s-au adunat în casa pescarului. Se îmbulzesc și se împing către ușă și în fața ferestrelor, încercând să-L vadă și să-L audă pe Omul despre care se spun lucruri neobișnuite.
Acolo sunt toți, susținători și dușmani: zeloși, evlavioși, curioși și necredincioși.
Printre murmurele oamenilor se poate auzi vocea plăcută a Învățătorului vorbind despre un Dumnezeu al iubirii, care vrea să ne ofere tuturor viață din belșug, pace interioară și bucurie deplină.
Prietenii au încercat de nenumărate ori să-și facă loc prin mulțime, dar nimeni nu se mișcă. Nimeni nu vrea să renunțe la locul lui, ca nu cumva să piardă vreun cuvânt.
Cu toate acestea, atunci când ai un „de ce” pentru care să acționezi, vei găsi întotdeauna și „cum” să o faci.
Omul paralizat continuă să insiste, cu o voce care abia poate fi auzită, arătând în sus:
— Acoperișul, acoperișul...
Până când unul dintre prieteni, care cunoaște bine cătunul, prinde ideea.
— Sigur că da! Găsiți-mi o scară și aduceți-mi niște funii!
Tinerii înconjoară casa prin spate și, în timp ce unii asigură cu toată puterea o scară aspră de lemn sprijinită de perete, ceilalți își urcă, așa cum pot, prietenul și îl ridică, legănându-l pe targă, până pe acoperiș.
A urca până acolo cu un corp nemișcat în spate nu este o sarcină ușoară și există pericolul de a cădea cu prețioasa lor încărcătură. Dar sunt tineri și puternici și sunt hotărâți să-și aducă prietenul aproape de Învățător cu orice preț și printr-un loc pe unde nimeni să nu-i poată opri.
În tot acest timp, Învățătorul continuă să vorbească.
Ca întotdeauna, încearcă să explice nevoia noastră de a practica iubirea nelimitată într-o lume a limitelor, așa cum o face El, căutând să vindece sau cel puțin să aline ceea ce pare să nu aibă leac, în această stare decăzută a istoriei omenești, în care dragostea care susține universul nu pare să ne protejeze de rău. Chiar și numai pentru „a-Și pune mâinile pe membre diforme și pe monturi, acolo unde ar fi trebuit să fie brațe, sau pe tâmplele care sunt ca niște vase pline cu zgomote insuportabile sau cu descărcări electrice...”
Pentru că, atunci când ajungem în sintonie cu Puterea care pune în mișcare Cosmosul, splendoarea nevăzută, care înconjoară tot ce este divin, ne atinge într-o oarecare măsură... și se filtrează până la noi din acea luminozitate care este dincolo de aici și acum, pentru a impregna realitatea noastră zdrobită și a o ilumina, așa după cum dorește Creatorul să o refacă, într-o zi.