În acel moment, o rază de soare luminează întunericul casei.
Nu este un semn al favorii divine. Este o gaură în tavan.
Prietenii hotărâți ai paraliticului au decis să treacă peste mulțime, intrând pe deasupra în casa în care se află Învățătorul.
Prinzându-se de parmalâcul acoperișului interior și mânuind cu atenție frânghiile, își coboară prietenul la picioarele Învățătorului, în mijlocul strigătelor și reproșurilor mulțimii uimite.
Învățătorul le zâmbește tinerilor transpirați care așteaptă gâfâind, cu ochii ațintiți asupra Lui, sprijinindu-se pe balustradă. Li se pare că le face un semn complice, cu ochiul. Parcă le-ar citi gândurile:
— Doamne, ne pare rău că Te-am deranjat. Te-am întrerupt, dar este pentru el. Nimeni nu a vrut să ne permită să-l aducem înaintea Ta. Are nevoie să Te vadă și noi ne dorim la fel de mult ca Tu să îl vezi.
Bietul băiat tremură îngrozit de propria îndrăzneală. Prietenii lui sunt foarte serviabili, dar de data aceasta s-ar putea să fi mers prea departe. Introducându-l cu forța... într-un așa fel. O ispravă foarte tipică pentru ei, dar cine știe ce răspuns va provoca din partea Învățătorului și a stăpânilor casei! Impunându-l acolo, pe nepusă masă, în mijlocul atâtor oameni, întrerupând predicarea...
Din nou remușcarea pune stăpânire pe mintea lui, cu ideea obsesivă, care nu-l părăsește niciodată, că el este vinovat pentru că a paralizat. Se teme că Învățătorul, la fel ca fariseii, îl va îndepărta din prezența Sa, așa cum pare să fi făcut Dumnezeu cu ani în urmă. De acest lucru l-au asigurat preoții atunci când, în disperarea ei, familia le ceruse ajutorul, în speranța că va primi ușurare pentru suferințele prin care trece. Dar ei îl declaraseră, cu sânge rece, ca fiind nevindecabil și lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Paralizia însăși era pentru ei dovada dizgrației divine.
Isus Își oprește privirea asupra tânărului întins pe targă, și acesta vede în ochii Nazarineanului mai mult cer decât în tot ceea ce poate cuprinde cu privirea.
Și, după un moment de reculegere, ca și cum Învățătorul i-ar fi citit gândurile, îi spune cu toată seriozitatea, dar, în același timp, cu toată dragostea din lume:
— Fiul meu, nu mai suferi! Ai încredere în dragostea lui Dumnezeu. Păcatele îți sunt iertate!
Cuvintele Învățătorului cad precum apa proaspătă în inima lui însetată.
Dar acea frază inocentă, pe care toată lumea a auzit-o sub cerul liber, provoacă o neliniște dureroasă în curte, de parcă ar fi fost o blasfemie îngrozitoare.
— Ce păcate poate săvârși un paralitic? se întreabă unii cu sarcasm.
— Ce păcate ar fi putut comite pentru a paraliza? se întreabă cu o curiozitatea nesănătoasă cei răuvoitori.
— Dar cine se crede Acesta, de îndrăznește să ierte păcatele? se întreabă, în schimb, fariseii. Acest ignorant nu știe că numai Dumnezeu, și doar sub o sumedenie de condiții, poate să ierte păcatele?
Prietenii tânărului se uită nerăbdători la Rabin, temându-se că toate eforturile lor au fost zadarnice. Acest om direcționează atenția spre nivelul spiritual, spre eliberarea de vinovăție, când ceea ce vor ei este ca prietenul lor să fie vindecat de paralizia lui și să meargă din nou. Se privesc unul pe altul și se văd într-o situație ridicolă. Acum va trebui să facă față reproșurilor tuturor, pentru că L-au întrerupt pe Învățător, și, mai ales, reproșurilor proprietarilor casei, care urmează să dea vina pe ei pentru că le-au stricat acoperișul. Pentru că, între timp, terasa s-a umplut de tineri și de copii.
Dar băiatul zâmbește fericit. Atât de fericit, încât nu așteaptă nimic mai mult. Este iertat și aceasta și-a dorit cel mai mult. Nu mai tremură. Nu se mai teme. Simte că nodul care îi apăsa pe inimă a fost dezlegat, că greutatea acelei vinovății nemărturisite, care îi paraliza sufletul, s-a risipit ca fumul. Și se simte atât de ușor și de fericit, încât în mintea lui a început deja să danseze. Se simte atât de bine, încât nu mai vrea să plece de acolo. Cu Isus în priviri și cu cerul care Îi încadrează fața, acolo sus, simte că are destul. Acum, că greșelile sale au fost iertate, nu se așteaptă la o fericire mai mare. Orice altceva nu are importanță. Ce bine ar fi să îl lase să rămână acolo, ascultând cuvintele Învățătorului care, ca un remediu miraculos, se revarsă vindecătoare peste sufletul său, umplându-l cu pace.
Isus se uită acum la fariseii care, de fapt, știu multe despre păcate și despre teologie, dar foarte puțin despre Dumnezeu și despre compasiunea Sa debordantă în fața suferinței umane, și îi întreabă:
— Ce credeți că este mai ușor? A-i spune acestui tânăr: „Păcatele îți sunt iertate” ori a-i zice: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”?
Interlocutorilor Săi le părea foarte ușor de răspuns la această întrebare. Atât de ușor și atât de evident, încât înțeleg că nu merită să răspundă. De aceea, ei rămân tăcuți și așteaptă să vadă pe unde va scoate cămașa acest farsor blasfemator.
În liniștea lor disprețuitoare și provocatoare, simt o satisfacție malițioasă pentru că au găsit încă o dovadă, incontestabilă de data aceasta, a impietății presupusului Rabin. Fiindcă, de data aceasta, nu există scăpare. Sunt prea mulți martori. Toată lumea a auzit că pretinsul și falsul profet își arogă prerogative care Îi aparțin doar lui Dumnezeu.
Pe băiat îl dor acele priviri dure îndreptate spre el și spre Învățător.
Prietenii săi de pe acoperiș își țin respirația până văd ce va ieși din toate astea, regretând că și-au supus prietenul, din afecțiunea pe care i-o poartă, la acea probă ce pare că ar putea să se sfârșească rău.
Apoi, Învățătorul, foarte serios, li Se adresează fariseilor și îi înfruntă:
— Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre? Vi se pare ușor să ierți păcatele acestui tânăr? Înlăturarea sentimentului de vinovăție dintr-o inimă zbuciumată este, probabil, cea mai dificilă sarcină cu care se poate confrunta cineva. Fiindcă, pentru a o îndeplini, Dumnezeu are nevoie ca păcătosul să se pocăiască în mod autentic și să se încreadă în harul Său, și aceasta indiferent câte oi ar fi sacrificate în onoarea Lui. Și cât de departe sunt păcătoșii ca voi de a-și recunoaște greșelile și de a dori să scape definitiv de ele! Ei bine, dar ca să știți că Dumnezeu M-a trimis aici, pe pământ, pentru a elibera pentru totdeauna de păcate și de vinovăție și ca să știți că acest om a acceptat pe deplin iertarea divină și a îndeplinit toate cerințele pentru a o primi...
Acum, ochii Lui se îndreaptă către slăbănog.
Lumina cerului se reflectă pe chipul Lui.
Se apleacă spre el, îi întinde mâna și, în timp ce un zâmbet neobișnuit îi luminează fața, poruncește:
— Scoală-te, ridică-ți patul și du-te acasă!
Simțind forța caldă a mâinii Învățătorului în mâna lui, un fior îi străbate întregul corp. Fascinat de această poruncă incredibilă, băiatul se ridică în capul oaselor pe patul său, se avântă cu ușurință dintr-un salt și se susține în picioare, hotărât și ferm, cu elasticitatea și vigoarea tinereții sale.
Un cor de strigăte de bucurie și o dezlănțuire de aplauze explodează pe acoperiș între prietenii tânărului și se prelungesc, într-o ovație asurzitoare, care dau impresia că vor face ca, în curând, casa să se prăbușească.
Tânărul își croiește drum prin mulțime, cu patul sub braț, sărind de bucurie, strălucind de încântare, pășind apăsat pe picioarele sale noi, sănătos și nespus de fericit.
Când ajunge pe uliță, prietenii lui se grăbesc să-l întâlnească și îl strâng cu toții la piept într-o îmbrățișare nesfârșită.
Stoluri alertate de porumbei, de pe acoperișurile învecinate, își înalță zborul în grabă spre cer, ca și cum ar împărtăși bucuria tinerilor.
Și, într-adevăr, este mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care cred că n-au nevoie de pocăință.