- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Atingerea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Qkaiv5EoW8TGwrYRA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Privirea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
… eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.
Ioan 9:22
Un tânăr orb cere pomană.
Este acolo, la locul lui, ca în fiecare zi, aproape de Templu, cufundat în întunericul arzător al prezentului său, fără nici cea mai mică speranță de lumină pentru viitorul său nesigur.
Învățătorul Se oprește și Se uită în ochii celui care nu poate să vadă.
Profitând de paranteza deschisă de acea privire care zăbovește asupra orbului, ucenicii se întreabă, între compasiune și curiozitate, despre ceva care le tulbură mințile tinere: relația care există între ceea ce suferim și responsabilitatea personală. Mai exact, de ce anumiți oameni, precum acest infirm, suferă de rele care par să nu aibă nimic de-a face cu comportamentul lor. De aici și întrebarea lor:
— Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?
Pe lângă durerea de a nu putea vedea, bietul orb suferă martirajul de a simți asupra persoanei sale privirea condamnatoare a celor care îl observă.
Ascultă, o dată în plus, că el sau cei dragi ai lui sunt vinovați, într-un anumit fel, de nenorocirea lui și înghite, încă o dată, furia de a observa că orbirea sa dureroasă stârnește, mai degrabă decât compasiunea omenească pentru suferința sa reală, condamnarea inumană a eventualelor sale păcate și a celor ale părinților săi.
Cu foarte puțină sensibilitate, încălcând fără să vrea intimitatea orbului, ucenicii insistă în fața Învățătorului pentru a-și satisface curiozitatea. Nenorocirea unui cerșetor stigmatizat pe viață este estompată de satisfacția propriei curiozități.
Ucenicii și orbul trăiesc într-o lume crudă, închiși într-un cadran religios justițiar, în care, în fața fiecărei situații de prejudiciu se epurează responsabilitățile, se investighează cauzele și se denunță acuzații. În mediul spiritual în care au crescut, orice nenorocire are cauza sa justificată și vinovații ei: accidente, boli, malformații, secete, inundații, cataclisme. Totul are responsabili direcți. Și trebuie să „facem dreptate”. Uitând că ceea ce se numește „vinovăție” este, de obicei, împărțit între diferite circumstanțe, demascarea vinovaților li se pare răspunsul adecvat la setea lor de dreptate.
Ucenicii cunosc explicațiile rabinilor despre orbiri ca aceasta.
Și orbul le cunoaște.
Pe baza ideii greșit înțelese că „Dumnezeu pedepsește nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam”, au auzit întotdeauna că, uneori, copiii suferă pentru păcatele părinților, și chiar gândurile mamei însărcinate își lasă amprente asupra naturii morale ale copilului.
Fariseii, după ce au constatat că există boli, unele cu transmitere sexuală, care pot provoca orbire la copii, explicau unele defecte congenitale punându-le pe seama greșelilor strămoșilor. Pe baza acestei convingeri, ucenicii, la fel ca majoritatea cunoscuților lui, presupun că băiatul s-ar fi putut naște orb din vina părinților săi.
Saducheii, pe de altă parte, bazându-se pe o viziune deterministă a omniscienței și a dreptății divine, considerau că este și mai plauzibil ca un copil să se nască orb ca pedeapsă în contul păcatelor pe care le va comite mai târziu, în viața sa adultă. Sprijinindu-se pe convingerea că nu există o altă viață în afară de cea actuală, acești lideri religioși ai țării deduceau faptul că, dacă Dumnezeu este infinit de drept, de înțelept și de puternic, trebuie să poată pedepsi păcatele noastre chiar înainte de a le comite. Pe scurt, atât pentru unii, cât și pentru alții, nu există suferință care să nu fie justificată și de care persoana care suferă să nu fie vinovată, cel puțin în parte.
Cu toate acestea, Isus nu se lasă încuiat în această alternativă între farisei și saduchei și vrea să atragă atenția ucenicilor Săi asupra unei opțiuni diferite.
Răspunsul Său este un altul, direct și deconcertant:
— Nici băiatul acesta și nici părinții lui nu sunt de vină pentru că s-a născut orb. În astfel de cazuri, ceea ce contează nu este să descoperim greșelile nimănui, ci să ne străduim ca lucrările lui Dumnezeu să fie de folos pentru cineva.
Isus cunoaște Scripturile mai bine decât interlocutorii Săi și știe că, înaintea lui Dumnezeu, „fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său”. Dar știe, de asemenea, că, în această lume căzută, acțiunile noastre au consecințe nefericite, că suntem victime ale multor rele pentru care nu suntem vinovați și că o mare parte din suferință cade asupra celor nevinovați.
De aceea, Învățătorul Își încurajează ucenicii să se străduiască să pună în practică lucrările lui Dumnezeu.
— Datoria Mea este să fac lucrările inspirate de Cel care M-a trimis.
Și, pentru a clarifica la ce „lucrări” se referă, începe imediat să Se îngrijească de orb. Este felul Său de a spune: „Faptele pe care Dumnezeu le așteaptă de la noi sunt să ajutăm, să vindecăm, să încurajăm. Pe scurt, să facem bine.”
Rabinul este mai degrabă interesat să ofere o lecție practică decât să aducă o clarificare teoretică. În fața nenorocirii, pentru El este mai urgent să-l ajuți pe cel care suferă decât să știi a cui este vina (Ce a cauzat orbirea? Cum a contractat mama sau tatăl lui boala? etc.). Este mai folositor să întrebăm ce putem noi face pentru a atenua nenorocirea, decât să întrebăm de ce s-a întâmplat. Este mai important, pentru moment, să-i aduci alinare celui care suferă, decât să înțelegi etiologia primară a bolii sale.
— Mai mult, trebuie să ne grăbim. Trebuie să lucrăm în timpul zilei; apoi, vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Acum, că sunt în lume, sunt Lumina lumii. La fel trebuie să fiți și voi. Pe cât puteți și pe cât este posibil, sunteți chemați să nu vă scufundați în întunericul misterului, ci să fiți lumină.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Învățătorul știe că nici păcatul acestui om și nici cel al părinților lui nu sunt cauza orbirii sale. Nefericirea lui este, în fond, consecința acumulării unor factori negativi ai realității în care trăim. În această lume minunată și crudă, deopotrivă, suferim de nenumărate vicisitudini, pe lângă ereditate, care ne fac vulnerabili și, în cele din urmă, ne omoară. Unii se nasc orbi, alții se nasc fără suflare, iar dintre cei care se nasc mai mult sau mai puțin sănătoși, majoritatea se îmbolnăvesc, mai devreme sau mai târziu, iar în final cu toții ajungem să murim. În această viață, aflată la bunul plac al întâmplării și al propriei noastre libertăți, doar câțiva se bucură de facultăți excelente, în timp ce alții sunt distruși fără remediu de propriile stângăcii sau cad victimă greșelilor altora. Tot acest rău provine, în cele din urmă, din dezordinea rezultată din abandonarea planului divin de către omenirea pierdută.
Învățătorul știe că misiunea Sa constă tocmai în a lucra pentru reintegrarea ființei omenești pe orbita lui Dumnezeu, deschizându-i ochii spre adevărata lumină și scoțând-o din întunericul în care se află.
Problema răului nu se înțelege la nivel personal, deoarece are dimensiuni cosmice, pe care doar Dumnezeu le poate explica și rezolva. Dar ne putem situa de partea Sa „îndeplinind lucrările Lui” și urmându-I recomandările.
Spunând că nici acest băiat, nici părinții lui nu sunt vinovați de orbire, Învățătorul le dă de înțeles ucenicilor Săi că descoperirea cauzei problemelor noastre poate fi utilă în multe ocazii, dar în altele nu este o prioritate. Uneori, poate fi chiar nesănătoasă și poate să provoace chiar mai multă durere. Cunoașterea celor responsabili sau a cauzelor nenorocirii pe care o suferim nu ne ușurează întotdeauna durerea. Să știi, de exemplu, că vina pentru care acest copil s-a născut orb îi aparține tatălui său ar fi de puțin folos. Ce avantaj i-ar putea aduce tânărului cunoașterea aceasta, pentru a-l ajuta să facă față orbirii sale? Greu de crezut că această descoperirea ar putea folosi la îmbunătățirea relațiilor de familie.
Pentru a demonstra prin fapte convingerile Sale profunde, Isus nu așteaptă ca acest cerșetor să-I ceară ceva. Acționând din proprie inițiativă, începe să lucreze în favoarea orbului. Probabil de aceea, contrar modului de a proceda în cazul altor vindecări în care acționează de la distanță sau vindecă imediat prin cuvântul Său, de data aceasta Învățătorul mobilizează o serie întreagă de resurse umane naturale pentru a ajuta orbul să-și recâștige vederea: scuipă pe pământ, face tină cu saliva, pune cataplasme de lut pe ochii fără vedere și îi poruncește să meargă să se spele într-o sursă de apă curgătoare. Cât de ușor ar fi fost, în aparență, să-i spună, așa cum a făcut-o și în cazul altora: „Ești tămăduit! Du-te în pace!”
De ce Se comportă așa cu acest orb? Pentru că știe că saliva altcuiva, în acea tradiție religioasă, este percepută ca fiind ceva care întinează și face necurat, astfel încât orbul va dori să se spele cât mai repede pentru a se simți curat și pentru a putea recupera legătura cu cei din jurul său fără a fi respins.
Și îl trimite să se spele în scăldătoarea Siloam, ca într-un joc interesant de indicii (acest nume înseamnă „fântâna Celui trimis”), în cartierul cel mai de jos al Ierusalimului, mobilizându-i și pe orb, și pe cei din jurul lui, pentru a-și face partea în procesul vindecării.
În timp ce câțiva ucenici îl însoțesc pe tânăr, Învățătorul speră ca ei să înțeleagă de ce voința divină în fața unei victime a oricărei răutăți este ca aceia care se bucură de situații privilegiate să înceapă să ajute, în loc să rămână cu brațele încrucișate așteptând răspunsuri teoretice la întrebări curioase, oricât de importante ar părea. A fi născut orb este o soartă nedreaptă, revoltătoare. A căuta motivul poate fi util doar dacă acest lucru conduce la atenuarea suferinței. Dar în fața nevoilor imediate, ceea ce este necesar este să ajutăm.
Religia pe care o învață Isus se situează între realitate și taină, dar aparține în mod egal ambelor tărâmuri. Deși „lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru”, cele pe care le-a revelat ne aparțin și sunt suficiente pentru ca noi să ne organizăm viața în mod corect.
Confruntat cu întrebările de „ficțiune teologică” ale ucenicilor Săi, Învățătorul vine să le spună:
— Nu încercați să explorați ceea ce vă depășește, care este mai presus de înțelegerea voastră, căci, dacă Dumnezeu nu a dezvăluit acest lucru, este pentru că nu trebuie să-l cunoașteți. Uitați-vă cu alți ochi la cei despre care credeți că sunt blestemați. Există multe lucruri pe care, în această viață, nu le veți ști niciodată. De multe ori, este mai bine să fie așa. Preocupați-vă de ceea ce trebuie să rezolvați, cercetați ceea ce a descoperit Dumnezeu și încercați să scoateți acel maxim beneficiu cu putință și dintr-o situație și din alta. Faceți ceea ce vă cere Dumnezeu, căci acest lucru vă umple viața cu o semnificație deplină. Aveți grijă de realitate: de taină se ocupă Dumnezeu. În momentul de față, ocupați-vă de orb!
Relatarea se încheie spunând, pur și simplu, că orbul a mers, s-a spălat și s-a întors văzând.
Vindecarea a avut loc, dar textul nu menționează cum, deoarece nu consideră relevant acest aspect. Subliniază doar că orbul a făcut tot ceea ce Isus i-a spus să facă.
Atunci când este vorba de porunci divine, ascultarea este egală cu binecuvântarea.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Isus nu răspunde la întrebarea ucenicilor așa după cum ei s-ar aștepta. Cu toate acestea, le-a oferit o lecție mult mai importantă. El înțelege că au nevoie de un răspuns la problema suferinței și, încetul cu încetul, pe măsură ce sunt capabili să și-l asume, li-l va da. Dar, pentru moment, le clarifică faptul că modalitatea de a face față problemei răului care ne afectează nu este de a distinge între vinovăție și inocență într-o eventuală judecată divină. Pe această cale nu se ajunge nicăieri, pentru că durerea umană nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Nu este capriciul Lui că cineva se naște orb și nici nu a vrut să folosească boala cuiva pentru vreun scop pozitiv. Dacă ar fi așa, suferința ar deveni un instrument nedrept de mântuire, dar lucrurile nu stau în felul acesta. Motivul orbirii acestui băiat nu era că Dumnezeu a dorit acest rău ca să scoată din el un bine. Nimic legat de rău, de boală sau de durere nu poate veni de la Creator. Pentru că Dumnezeu este dragoste și de la El vine doar ceea ce contribuie la fericirea noastră. Acum, întrucât realitatea noastră prezentă ne face să suferim, Dumnezeu ne vine în întâmpinare oferindu-ne harul Său, dispus să intervină în modul cel mai potrivit în favoarea beneficiului nostru final.
O tăcere ciudată învăluie în mister grupul, în acest moment decisiv, marcat de un joc de priviri. În fața vindecării orbului, ucenicii contemplă cu uimire, bulversați acum de originea minunii, în timp ce Isus caută să observe ce altceva ar mai putea face pentru binele tuturor. Orbul privește cerul, uluit de bucuria care îl copleșește, observând încântat realitatea fascinantă pe care o descoperă împrejurul său.
Cu toate acestea, privirea sumbră a martorilor arată clar că această vindecare nu este pentru ei un argument convingător că Dumnezeu a intervenit prin acea minune. Atât vecinii, cât și cei care l-au văzut anterior pe tânărul orb nu percep niciun miracol. Ei văd doar că acela care până atunci cerșea ca orb acum vede. Dar acum îl examinează cu nerușinare, cu suspiciune, între sceptici și curioși, și vorbesc între ei:
— Nu este acesta cel ce ședea și cerșea?
Unii ziceau: „El este.” Alții ziceau: „Nu, dar seamănă cu el.” Și el însuși zicea: „Eu sunt.”
Acești spectatori nu doar că nu se miră că tânărul a fost vindecat, dar unii par chiar să bănuiască, malițioși, că orbirea sa din trecut era falsă, un mijloc grosolan pentru a stârni compasiunea milosteniei.
Curiozitatea lor se fixează pe modul în care a fost vindecat. Tot ce întreabă este:
— Cum ți s-au deschis ochii?
Întunericul privirilor lor contrastează cu lumina pe care Hristos a adus-o ochilor uimiți ai băiatului, care răspunde, pur și simplu, repetând cu entuziasm pașii care tocmai l-au condus din întuneric la lumină:
— Omul acela, pe care nu-L cunoșteam, dar căruia i se zice Isus, a făcut tină, mi-a uns ochii și mi-a zis: „Du-te la scăldătoarea Siloamului și spală-te.” M-am dus, m-am spălat și mi-am căpătat vederea.
Rezultatul minunii este, în același timp, atât de simplu și atât de grandios, încât băiatul nu îl poate descrie. El doar știe cu certitudine că, datorită „acelui om căruia I se zice Isus” (adică „Mântuitorul”), după ce fusese orb toată viața, acum vede. Și se întreabă dacă trebuie să știe mai multe.
Dar ei insistă:
— Unde este Omul acela?
El le răspunde:
— Nu știu.
Și îl obligă pe băiatul nedumerit să apară în fața fariseilor, de parcă ar fi fost acuzat de o crimă. Pentru că nu credeau că fusese orb și că își recăpătase vederea. Prin urmare, îi cheamă părinții și, cu priviri pline de neîncredere și de suspiciune, îi supun unui interogatoriu dureros, de parcă ar fi delincvenți, acuzați de înșelăciune:
— Acesta este fiul vostru despre care spuneți că s-a născut orb? Cum dar vede acum?
Bieții părinți, care au fost nevoiți să suporte ani de zile vina pentru orbirea fiului lor, sunt acum învinuiți și pentru vindecarea lui.
Răvășiți și dezorientați, răspund:
— Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii, nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l privește.
Privirea tribunalului fariseilor se înăsprește.
Adulmecă urmele unei uzurpări suplimentare pe care cred că o percep în aparenta vindecarea. Singurul lucru care iese în evidență în această minune este scandalul că Vindecătorul acestui orb a nesocotit tradițiile din Israel, încălcând odihna Sabatului, făcând tină și obligând pe cineva să se spele în acea zi. Pentru ei, acțiunea uzurpatoare a acestui vindecător păcătos indică negreșit că nu vine de la Dumnezeu.
Privirea nevinovată și limpede a tânărului se fixează surprinsă asupra încruntărilor pline de antipatie ale acuzatorilor săi:
— Aici este mirarea! Că voi nu știți de unde vine puterea Omului acestuia, și totuși, El mi-a deschis ochii! Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși, ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă Omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.
Dar aroganța fariseilor se îndârjește și, înfuriați, îi răspund:
— Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe noi?
Și, fără menajamente, l-au dat afară din sinagogă.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Într-un cerc atât de sfânt ca acela, nu există loc pentru un păcătos atât de grav ca acest presupus beneficiar al unei minuni, care îndrăznește să se confrunte, bietul de el, cu ființe atât de ireproșabile, precum acuzatorii săi.
Nu-și dau seama că, spunând că Dumnezeu îi respinge pe păcătoși, este ca și cum ar afirma că soarele se ascunde de cei orbi.
Când Isus află de excluderea nedreaptă cu care îl pedepsiseră pe tânărul vindecat, îl caută până când îl găsește.
În timp ce Sanhedrinul proceda la interogarea orbului și a părinților săi, Învățătorul ieșise deja în întâmpinarea tânărului, pentru a-Și termina lucrarea în viața lui.
Când îl găsește, nu comentează cele întâmplate, nu vorbește despre vinovății, păcat sau nedreptate, ci face apel la inima lui, întrebându-l despre credința sa:
— Crezi tu în Cel pe care Dumnezeu a promis că Îl va trimite în lume? Crezi că Dumnezeu te iubește până la punctul de a-L trimite să te mântuiască?
Băiatul a fost vindecat de orbirea lui, lucru de cea mai mare importanță pentru el, dar insuficient pentru Dumnezeu, care dorește ca el să învețe să trăiască în această lume pierdută ca o persoană mântuită. El dorește ca orbul să știe că vindecarea lui este o intervenție a harului divin, astfel încât recunoștința lui să nu se adreseze nimănui personal, ci lui Dumnezeu, care a binevoit să-L trimită pe propriul Său Fiu să-l întâlnească. Învățătorul vrea să-i arate că în persoana lui s-a împlinit promisiunea profetului despre venirea Izbăvitorului: „În acea zi, surzii vor auzi cuvintele cărții și ochii orbilor, izbăviți de negură și întuneric, vor vedea”.
— Crezi în Mântuitorul făgăduit?
Tânărul răspunde cu o smerenie exemplară:
— Spune-mi cine este, pentru a crede în El.
A crede în Dumnezeu înseamnă a te situa de partea Lui, a-I acorda atenție, a-L asculta, a-L urma.
Tânărul vrea să creadă. Și dacă cineva vrea să creadă, pentru Dumnezeu înseamnă că deja crede. Este deja capabil să-L vadă pe Dumnezeu în tot binele care îl înconjoară și să recunoască în fiecare om un purtător al chipului Său. De aceea, Isus îi spune:
— Ei bine, L-ai văzut deja și Îl vezi: Cel care vorbește cu tine, Acela este.
Tânărul răspunde, fâstâcit de bucuria descoperirii:
— Cred, Doamne.
Și cade în genunchi la picioarele Lui.
După ce L-a recunoscut pe Isus ca un Om special și a mărturisit în fața Sinedriului că lui i se pare a fi un profet, acum Îl descoperă în El pe Creatorul luminii și al vieții, vrednic de adorare.
Dar privirea fariseilor, care încă dau târcoale, se întunecă de mânie din cauza gestului scandalos de a-l vedea pe tânăr îngenuncheat în fața Vindecătorului său.
Dar Isus Se face înțeles:
— Eu am venit în lumea aceasta pentru ca aceia care nu văd să vadă. Dar cei care cred că văd deja își pierd singuri vederea.
Isus arată clar că există ceva mai teribil decât să nu vedem mediul înconjurător așa cum este, și anume să credem că viziunea noastră asupra realității totale, inclusiv a realității divine, este clară și corectă. Aceasta înseamnă a respinge orbește nevoia ca apa Trimisului să curețe și să deschidă ochii înțelegerii noastre.
Acest băiat umil și uimit, abia vindecat de orbirea sa, vede mai clar decât aceia care îl condamnă ca păcătos și îndrăznesc să-l dea afară din sinagogă. Celor care Îl întrebă cu aroganță pe Isus: „Doar n-om fi și noi orbi?”, Isus le răspunde:
— Dacă ați fi cu adevărat orbi, nu ați avea păcat. Păcatul nu constă în a te naște orb. Dar, atât timp cât spuneți că vedeți și că nu aveți nevoie să vedeți mai bine, păcatul vostru rămâne. Sunteți orbi din punct de vedere spiritual.
Fariseii se răzvrătesc împotriva ideii că și ei, într-un anumit sens, sunt orbi din naștere, că au moștenit infecția unui virus mortal pentru care nu sunt responsabili, dar pe care l-au cultivat într-un mod vinovat și au nevoie ca ochii spiritului lor să fie deschiși. Orbirea lor este evidentă în ceea ce privește cunoașterea de Dumnezeu, a Trimisului Său, a ceea ce așteaptă de la noi sau ce ar trebui să așteptăm noi de la El. Orbirea lor constă în insistența de a spune că văd când, de fapt, se află în întuneric; în a se încăpățâna să continue bâjbâind, fără a se lăsa călăuziți de lumina divină; în a pretinde că-I slujesc lui Dumnezeu în timp ce sunt indiferenți în fața durerii creaturilor Sale.
Orbirea fariseilor este mai dificil de vindecat decât trahomul infantil. Pentru că nimeni nu este atât de orb ca acela care crede că vede, fără a dori să iasă din întunericul său.
Când își ia rămas-bun de la Isus, băiatul nu se poate opri din a-L contempla, radiind de fericire, pentru că orbirea sa, atât fizică, cât și spirituală, a fost vindecată.
Viața lui nu va mai fi niciodată la fel.
Fariseii îi țintuiesc pe amândoi, pieziș, cu priviri pline de ură.
Isus se uită la tânăr cu bucurie, iar la ei, cu tristețe, pentru că și pe ei îi iubește, dar simte că, din păcate, orbirea lor nu fusese vindecată.
Ce altceva ar mai putea face pentru a le deschide ochii sufletului?
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Privirea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/qazVwvmvtbgm7A8M7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Eliberarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.
Luca 13:12
Este dimineața zilei de Sabat. Primii credincioși se grăbesc să ajungă la timp pentru serviciile de la sinagogă.
Printre ei, o femeie înaintează cum poate, fără să ridice ochii, fără să privească pe nimeni în față, încovoiată spre pământ, parcă ascunzându-se între mulțime.
Se spune despre ea că are un „duh de neputință”.
De optsprezece ani suferă de o boală ciudată, care o face să meargă gârbovă, neputând să se îndrepte în niciun fel. Că este așa din cauza unui accident suferit în copilărie, că starea aceasta este rezultatul unei boli reumatice sau a fost cauzată de un presupus duh rău, rezultatul este același. Problema e că spatele îi este ca și rupt și femeia merge cocoșată, aplecată, obligată de deformarea corpului ei la o postură grotescă, de disconfort permanent.
Sunt persoane care spun despre ea că merge ca și cum ar fi apăsată și zdrobită de un demon. De aceea, toți se îndepărtează de ea cu o frică nedefinită, evitând chiar să se uite la ea, ca să nu-i ajungă vraja care o chinuie.
Femeia știe că prezența ei este detestată în acel loc sfânt. I-au spus-o și au făcut-o să înțeleagă acest lucru de multe ori:
— Femeile nu trebuie să participe la nicio slujbă religioasă, nici în sinagogă, nici în Templu. Și cele blestemate, cu atât mai puțin.
Știe deja asta, dar îi este greu să accepte. Cu toate acestea, în fiecare Sabat merge la sinagogă, în acel loc dedicat rugăciunii și studiului, la adăpost de lume pentru o clipă.
Participă pentru că își dorește. Împotriva tuturor și din proprie inițiativă. Pentru că îi face bine să asculte Scripturile. Deoarece caută prezența lui Dumnezeu și are nevoie să se simtă mai aproape de El. De aceea, îndrăznește să înfrunte inconvenientele condiției sale și privirile furioase ale oamenilor.
Iar acolo se ascunde, într-un colț retras, singură cu ea însăși, ignorată de toată lumea.
A trecut atâta vreme de când și-a pierdut statutul de femeie respectabilă, au trecut atât de mulți ani de când este evitată de cei din jur, încât trăiește izolată în micul ei univers personal, de parcă ar fi invizibilă. Vechea zicală spune că „dacă vrei să te faci invizibil, fă-te cerșetor”, și așa și este, de fapt, în realitate: față de ea, oamenii se comportă de parcă nu ar vedea-o. Pentru că, din toate punctele de vedere, nimeni nu o vede.
Este un nimeni.
Chiar și acolo, în aglutinarea sacră a acelui paradis al păcii, între cântări și rugăciuni, cei prezenți disimulează prezența ei și privesc în altă parte.
Prin ferestrele deschise, femeia întrezărește puțin din lumina cerului. Pe acolo ajung la ea, înăbușite, puținele zgomote de pe stradă, întrerupte, din când în când, de cântecul păsărilor, singurul acompaniament muzical acceptat în cadrul acestor servicii. Tot pe acolo pătrund și mirosurile lumii exterioare – de pâine, de fân, de flori, de mare sau de ierburi – care iau locul tămâii.
Ca în orice sinagogă, structura clădirii, în sine, marchează o separare clară între zona principală, destinată bărbaților, și zona restrânsă rezervată femeilor, unde se aciuează ea, de obicei. Acolo se retrag, din când în când, unele mame cu micuții lor pentru a urmări ceremonia fără să deranjeze și fără să distragă atenția bărbaților. În realitate, o femeie în sinagogă este deja ceva destul de neobișnuit, deoarece niciuna nu are obligația de a participa și, de fapt, majoritatea nici nu o frecventează. Dar, fie singură, fie alături de altele, ea este acolo. Deoarece prezența ei nu contează pentru minyan-ul cerut de tradiție pentru a putea începe serviciul, acolo nu este nimeni, pentru că ea este nimeni.
Din colțul său retras, femeia urmărește serviciile cât de bine poate, ridicându-se cu efort pentru a se alătura cântecelor și rugăciunilor, pe cât este posibil.
Într-adevăr, este foarte greu pentru ea să participe la rugăciunea care spune:
— Te laud, o, Doamne, Creatorul cerului și al pământului, pentru că m-ai făcut evreu, și nu păgân; inteligent, și nu idiot; bărbat, și nu femeie.
Când vine rugăciunea aceasta, ea preferă să spună: Te laud, Doamne, pentru că m-ai făcut așa cum ai vrut...
Și se întreabă dacă Dumnezeu este, în cele din urmă, cel care i-a deformat spatele, dacă este Diavolul sau dacă ea însăși este de vină pentru nenorocirea ei.
Ca în toate sinagogile, din cele mai vechi timpuri, scaunele sunt orientate în așa fel încât participanții să se roage mereu cu fața spre Ierusalim. Astfel, toți pot vedea, în fundal, deasupra bima-ei, o platformă ridicată sau piedestal, și rezemat de zidul care dă spre Templu, arón hakódesh, sau chivotul sfânt, în care se păstrează Sifrei Tora, sau sulurile Legii. În fața ei este amvonul, pe care predicatorul susține, cu mare grijă, sulul greu al Scripturilor sacre pentru a trece la citirea lui și la comentariul corespunzător.
Forțându-și postura, femeia încearcă să urmărească și cu ochii explicațiile noului Învățător. Pentru că Isus, ca un bun credincios și, după obiceiul Său, a venit în prospețimea evlavioasă a acestui loc de rugăciune, iar fruntașul sinagogii L-a invitat să citească și să explice textul zilei. Cu capul acoperit cu tallit-ul, sau șalul de rugăciune, S-a așezat pe podium, desfășurând cu grijă sulurile sacre.