De aceea, Isus îi spune oficialului:
— Fățarnicilor: oare în ziua Sabatului nu-și dezleagă fiecare dintre voi boul sau măgarul de la iesle și-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, altfel spus că, prin credința ei, are statutul deplin de credincios, și pe care Satana o ținea legată de optsprezece ani, nu trebuia dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?
Învățătorul are un concept mult mai înalt decât fruntașul sinagogii cu privire la valoarea Sabatului și a femeii, cu privire la ce se cuvine să se facă în acea zi și ce dorește Dumnezeu, fără deosebire, pentru bărbați și pentru femei.
Sabatul este pregustarea lumii răscumpărate, a lumii pe care Dumnezeu vrea să o recâștige.
Pentru Isus, Sabatul este ziua eliberării prin excelență, iar locurile în care este căutat Dumnezeu sunt cele mai indicate pentru a ne elibera de prejudecățile și de bolile noastre.
De aceea, tocmai într-o zi de Sabat și în sinagogă, hotărăște să elibereze această femeie încovoiată de circumstanțele ei personale, de presupușii ei demoni, de diferitele ei temeri și de marginalizarea ei socială.
Învățătorul respectă profund demnitatea fiecărei ființe umane și dorește pentru toată lumea, bărbați și femei, tineri și bătrâni, o viață eliberată, demnă și în slujba Sa. Începând din comunitatea credincioșilor, care trebuie încă să progreseze în domeniul drepturilor omului, atât timp cât rămân în mijlocul ei și în jurul ei oameni încovoiați, care au nevoie de cineva care să-i ajute să se elibereze.
De aceea, Isus îi cheamă pe ucenicii și pe urmașii Lui să fie brațe care să sprijine și mâini care să-i binecuvânteze pe cei care se simt încovoiați de o anumită situație de nedreptate sau de opresiune, înfricoșați de circumstanțe, așteptând un gest care să-i ridice.
Toți fiii și toate fiicele lui Avraam sunt invitați să se elibereze de ceea ce îi face să se aplece în praf și îi împiedică să vadă cerul; să-L lase pe Isus să-Și pună mâinile iubitoare asupra lor, pentru a-i transforma cu binecuvântarea Sa; să-I permită să-i dezlege de toate legăturile lor – boli, prejudecăți, dependențe, egoism, aroganță, gelozie etc. – și să le deschidă porțile către o viață nouă.
La fel ca fruntașul sinagogii, sunt persoane care tind să acorde mai multă importanță propriilor convingeri decât nevoilor oamenilor. Ei preferă o experiență spirituală tradițională, de rutină, care nu deranjează pe nimeni, care lasă lucrurile așa cum sunt, chiar dacă sunt rele.
Isus propovăduiește un mesaj de o discrepanță radicală cu valorile lumii seculare și religioase din jurul Său. Mesajul Său nu corespunde deloc perspectivei fruntașilor sinagogii și a liderilor națiunii, astfel încât aceștia, împreună, vor complota pentru a scăpa de El.
Dar pe El acest lucru nu-L oprește.
Pe toți cei care, asemenea femeii gârbove, caută ajutorul divin, El îi dorește în poziție verticală, în picioare, cu privirea ridicată, în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui lor.
Și Isus Își continuă lucrarea de a transforma vieți, de a rezolva probleme, de a îndrepta lucrurile strâmbe, de a repara nedreptățile, de a scoate numeroșii „demoni” care ne încovoaie: conflicte conjugale, tensiuni cu copiii, greutăți economice, dificultăți de muncă sau crize spirituale.
Isus vede tot ceea ce nu reușește să se îndrepte.
Și acum, ca și atunci, Învățătorul divin Își îndreaptă privirea plină de iubire asupra noastră și ne spune: Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.
Dumnezeu dorește reabilitarea demnității tuturor ființelor umane.
Cel care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa vede încălcată voința Sa de fiecare dată când, într-un fel sau altul, cineva este redus la simpla condiție de membru al unei categorii sociale, rasiale sau umane „inferioare”, atunci când este dezbrăcat de recunoașterea pe care o merită, grație statutului său de purtător al chipului lui Dumnezeu, chiar dacă este încă în pântecele mamei sale sau conectat la aparate pe un pat de spital, analfabet sau intelectual, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, bătrân sau copil.
De fiecare dată când uităm acest principiu al recunoașterii reciproce și al respectului necondiționat și pretindem că suntem ucenici ai lui Isus, Îi trădăm misiunea.
De aceea, El acordă atât de multă valoare mărturisitoare înțelegerii în rândul urmașilor Săi, comunității iubirii, în care oameni diferiți, dintr-o mulțime de motive, pot oferi lumii un model de fraternitate care să depășească orice diferență. Acesta ar trebui să fie principalul semnalment de identitate. Trăind în felul acesta, ca o comunitate eliberatoare, esența a ceea ce ar trebui să fie, biserica mărturisește nu despre ea însăși, ca și cum ar fi o societate perfectă, pentru că nu este, ci despre puterea de restaurare a Fondatorului său.
„Nimenii” gârboviți, dezamăgiți, umiliți, prezenți acolo, la ieșirea din sinagogă în acel Sabat, după acel moment decisiv al comuniunii reale cu Dumnezeu prin persoana Învățătorului, știut acum cu certitudine că iubirea divină care i-a surprins în nenorocirea lor este capabilă să-i transforme. Chiar acolo. Ca pe această femeie care, după ce a intrat gârbovă în sinagogă, înaintează acum, prin mijlocul zonei rezervate bărbaților, radiantă, demnă, zveltă și grațioasă, spre noua ei viață.
— Ce femeie! murmură unii, urmărind-o cu privirea.
A încetat să mai fie „nimeni”. Și, în noua sa poziție verticală, chiar se simte mai aproape de cer.