Pentru ca aceasta să nu fie doar o altă vindecare, Învățătorul vrea să-i dea amploarea unei eliberări mai mari. Gestul Său este un semnal pentru toate femeile și pentru toți bărbații gârboviți pe care dorește să-i vadă eliberați de starea lor marginalizată, de povara asupritoare impusă de circumstanțe, de prejudecăți și de sentimentul de vinovăție. Isus știe că omul nu este stăpân pe sine însuși nu poate fi niciodată liber. De aceea, Îi spune înaintea tuturor acestei femei gârbove, care a urcat pe platformă cu mare greutate:
— În fața Mea și înaintea lui Dumnezeu, ești liberă. Chiar dacă tu continui să trăiești într-o societate misogină, care te privește cu dispreț, sau chiar dacă ai o familie care nu te înțelege. Chiar dacă ai un soț tiran, care te maltratează, sau copii care te tratează ca pe slujitoarea lor. Chiar dacă șeful tău te plătește mai puțin pentru o slujbă pe care o faci la fel sau chiar mai bine decât unii bărbați. Înaintea lui Dumnezeu ești liberă, chiar dacă cei din mediul tău te oprimă, te stigmatizează sau te ignoră.
Femeia, care a venit la platformă tremurând, dar hotărâtă, sfidând cu un curaj admirabil privirile tuturor și reticența propriei timidități, mișcată de aceste cuvinte care îi redau demnitatea și viața, stă lângă amvon, fără să îndrăznească să miște.
Pentru că Învățătorul nu a terminat de vorbit și se pare că nu Și-a terminat încă lecția. Femeia așteaptă în mijlocul unei liniști prevestitoare.
Și chiar acolo, în mijlocul serviciului de închinare, Isus pune mâinile peste ea, ca într-o ceremonie de consacrare.
În sală se produce un freamăt de nemulțumire din partea celor care cred că doar câțiva bărbați deosebit de merituoși sunt demni de un astfel de privilegiu. Dar Isus nu este atât de selectiv în ceea ce privește punerea mâinilor și o face pe față, chiar și cu copiii mici. Fără nicio ezitare, El Își pune mâinile peste această femeie pentru că știe că toți oamenii au nevoie de binecuvântare divină și de mai multă dragoste decât merită. Pentru El, nu există persoane care, datorită simplului hazard al nașterii, al condiției sau al sexului pe care îl au, să fie excluse de la accesul la Dumnezeu. Toate ființele omenești sunt la fel de nevrednice de îmbrățișarea Sa iubitoare și au nevoie în egală măsură de harul Său.
Sub mâinile Învățătorului, acel spate care nu a fost atins de nimeni de ani de zile, de teama să nu se molipsească de boală sau de blestemul spiritului care o subjugă, primește tresărind atingerea Învățătorului, care o îndreaptă pe femeie, ridicând-o, în același timp, în fața propriei stime de sine, cu intenția de a o ridica și în fața stimei comunității.
De aceea, în loc să o vindece în orice altă zi sau în oricare alt loc, Isus Își pune mâinile peste ea acolo, în mijlocul sinagogii, în Sabat, în timpul slujbei de închinare.
Femeia își ridică timidă capul spre Învățător și îndată se îndreaptă și începe să-L slăvească pe Dumnezeu, chiar acolo, înaintea tuturor.
Acum, că a fost eliberată de chinul ei, acum că este împreună cu Isus pe estrada unde Acesta Și-a pus mâinile peste ea, poate să-I dea slavă lui Dumnezeu așa cum El dorește, adică oriunde, începând din locul în care este chemat Numele Său, ca oricare altă persoană, fără limite sau impedimente.
Mulți dintre cei prezenți, emoționați de minunea la care tocmai au asistat, uimiți de prodigiosul Învățător, au izbucnit în aplauze și în strigăte de bucurie.
Dar nu tuturor le place ceea ce s-a întâmplat.
Fruntașul sinagogii, care nu este un preot profesionist, ci un simplu laic care a studiat Legea, care se ocupă de prezidarea desfășurării corecte a serviciului de închinare și care I-a permis lui Isus să predice, se căiește acum.
Furios pentru ceea ce Acesta tocmai a făcut, dar neîndrăznind să-L înfrunte, li se adresează celor prezenți și îi mustră:
— Sunt șase zile în care trebuie să lucreze omul; veniți dar în aceste zile să vă vindecați, și nu în ziua Sabatului. Căutați vindecarea în altă parte și în oricare altă zi. În Sabat, la sinagogă se vine ca să asculți și să taci. Nu mai vreau scene ca aceasta aici.
Pentru fruntașul sinagogii, Sabatul nu este o zi potrivită pentru a te bucura de nicio nouă eliberare, ci pentru a îndeplini obligațiile obișnuite. Sabatul este ziua de a suferi pentru Dumnezeu, nu de a te bucura pentru binele creaturilor Sale. Pentru acest administrator al credincioșilor, Isus face în Sabat și în sinagogă ceea ce nu ar fi trebuit să facă nici acolo, nici în oricare altă parte: vindecă o femeie pe care, în opinia lui, Dumnezeu a „pedepsit-o”, face să urce pe platformă pe cine nu ar trebui și Își pune mâinile peste cineva care nu este vrednic de o onoare atât de mare.
Dar pe Isus Îl indignează reacția fruntașului sinagogii.
Este indignat de toți acei evlavioși sectari, de acei religioși care-și închipuie (uneori chiar până la o etalare ostentativă) că sunt atât de spirituali, încât nu pot permite ca în adunarea sfinților să se invoce noțiuni atât de lumești și de periculoase, precum „iertarea păcătoșilor”, „neprihănire pentru toți”, „drepturi egale”, „lipsa prejudecăților”, „respectarea diferențelor” sau „acceptarea vocațiilor personale”.
Acest presupus reprezentant al lui Dumnezeu ignoră tocmai faptul că Dumnezeu Îi acceptă pe toți, mari și mici, bărbați și femei, în lucrarea Sa, așa cum anunța profeția:
„În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre [...] robii și roabele voastre [...] vor proroci.”