Învățătorul știe că nici păcatul acestui om și nici cel al părinților lui nu sunt cauza orbirii sale. Nefericirea lui este, în fond, consecința acumulării unor factori negativi ai realității în care trăim. În această lume minunată și crudă, deopotrivă, suferim de nenumărate vicisitudini, pe lângă ereditate, care ne fac vulnerabili și, în cele din urmă, ne omoară. Unii se nasc orbi, alții se nasc fără suflare, iar dintre cei care se nasc mai mult sau mai puțin sănătoși, majoritatea se îmbolnăvesc, mai devreme sau mai târziu, iar în final cu toții ajungem să murim. În această viață, aflată la bunul plac al întâmplării și al propriei noastre libertăți, doar câțiva se bucură de facultăți excelente, în timp ce alții sunt distruși fără remediu de propriile stângăcii sau cad victimă greșelilor altora. Tot acest rău provine, în cele din urmă, din dezordinea rezultată din abandonarea planului divin de către omenirea pierdută.
Învățătorul știe că misiunea Sa constă tocmai în a lucra pentru reintegrarea ființei omenești pe orbita lui Dumnezeu, deschizându-i ochii spre adevărata lumină și scoțând-o din întunericul în care se află.
Problema răului nu se înțelege la nivel personal, deoarece are dimensiuni cosmice, pe care doar Dumnezeu le poate explica și rezolva. Dar ne putem situa de partea Sa „îndeplinind lucrările Lui” și urmându-I recomandările.
Spunând că nici acest băiat, nici părinții lui nu sunt vinovați de orbire, Învățătorul le dă de înțeles ucenicilor Săi că descoperirea cauzei problemelor noastre poate fi utilă în multe ocazii, dar în altele nu este o prioritate. Uneori, poate fi chiar nesănătoasă și poate să provoace chiar mai multă durere. Cunoașterea celor responsabili sau a cauzelor nenorocirii pe care o suferim nu ne ușurează întotdeauna durerea. Să știi, de exemplu, că vina pentru care acest copil s-a născut orb îi aparține tatălui său ar fi de puțin folos. Ce avantaj i-ar putea aduce tânărului cunoașterea aceasta, pentru a-l ajuta să facă față orbirii sale? Greu de crezut că această descoperirea ar putea folosi la îmbunătățirea relațiilor de familie.
Pentru a demonstra prin fapte convingerile Sale profunde, Isus nu așteaptă ca acest cerșetor să-I ceară ceva. Acționând din proprie inițiativă, începe să lucreze în favoarea orbului. Probabil de aceea, contrar modului de a proceda în cazul altor vindecări în care acționează de la distanță sau vindecă imediat prin cuvântul Său, de data aceasta Învățătorul mobilizează o serie întreagă de resurse umane naturale pentru a ajuta orbul să-și recâștige vederea: scuipă pe pământ, face tină cu saliva, pune cataplasme de lut pe ochii fără vedere și îi poruncește să meargă să se spele într-o sursă de apă curgătoare. Cât de ușor ar fi fost, în aparență, să-i spună, așa cum a făcut-o și în cazul altora: „Ești tămăduit! Du-te în pace!”
De ce Se comportă așa cu acest orb? Pentru că știe că saliva altcuiva, în acea tradiție religioasă, este percepută ca fiind ceva care întinează și face necurat, astfel încât orbul va dori să se spele cât mai repede pentru a se simți curat și pentru a putea recupera legătura cu cei din jurul său fără a fi respins.
Și îl trimite să se spele în scăldătoarea Siloam, ca într-un joc interesant de indicii (acest nume înseamnă „fântâna Celui trimis”), în cartierul cel mai de jos al Ierusalimului, mobilizându-i și pe orb, și pe cei din jurul lui, pentru a-și face partea în procesul vindecării.
În timp ce câțiva ucenici îl însoțesc pe tânăr, Învățătorul speră ca ei să înțeleagă de ce voința divină în fața unei victime a oricărei răutăți este ca aceia care se bucură de situații privilegiate să înceapă să ajute, în loc să rămână cu brațele încrucișate așteptând răspunsuri teoretice la întrebări curioase, oricât de importante ar părea. A fi născut orb este o soartă nedreaptă, revoltătoare. A căuta motivul poate fi util doar dacă acest lucru conduce la atenuarea suferinței. Dar în fața nevoilor imediate, ceea ce este necesar este să ajutăm.
Religia pe care o învață Isus se situează între realitate și taină, dar aparține în mod egal ambelor tărâmuri. Deși „lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru”, cele pe care le-a revelat ne aparțin și sunt suficiente pentru ca noi să ne organizăm viața în mod corect.
Confruntat cu întrebările de „ficțiune teologică” ale ucenicilor Săi, Învățătorul vine să le spună:
— Nu încercați să explorați ceea ce vă depășește, care este mai presus de înțelegerea voastră, căci, dacă Dumnezeu nu a dezvăluit acest lucru, este pentru că nu trebuie să-l cunoașteți. Uitați-vă cu alți ochi la cei despre care credeți că sunt blestemați. Există multe lucruri pe care, în această viață, nu le veți ști niciodată. De multe ori, este mai bine să fie așa. Preocupați-vă de ceea ce trebuie să rezolvați, cercetați ceea ce a descoperit Dumnezeu și încercați să scoateți acel maxim beneficiu cu putință și dintr-o situație și din alta. Faceți ceea ce vă cere Dumnezeu, căci acest lucru vă umple viața cu o semnificație deplină. Aveți grijă de realitate: de taină se ocupă Dumnezeu. În momentul de față, ocupați-vă de orb!
Relatarea se încheie spunând, pur și simplu, că orbul a mers, s-a spălat și s-a întors văzând.
Vindecarea a avut loc, dar textul nu menționează cum, deoarece nu consideră relevant acest aspect. Subliniază doar că orbul a făcut tot ceea ce Isus i-a spus să facă.
Atunci când este vorba de porunci divine, ascultarea este egală cu binecuvântarea.