Isus nu răspunde la întrebarea ucenicilor așa după cum ei s-ar aștepta. Cu toate acestea, le-a oferit o lecție mult mai importantă. El înțelege că au nevoie de un răspuns la problema suferinței și, încetul cu încetul, pe măsură ce sunt capabili să și-l asume, li-l va da. Dar, pentru moment, le clarifică faptul că modalitatea de a face față problemei răului care ne afectează nu este de a distinge între vinovăție și inocență într-o eventuală judecată divină. Pe această cale nu se ajunge nicăieri, pentru că durerea umană nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Nu este capriciul Lui că cineva se naște orb și nici nu a vrut să folosească boala cuiva pentru vreun scop pozitiv. Dacă ar fi așa, suferința ar deveni un instrument nedrept de mântuire, dar lucrurile nu stau în felul acesta. Motivul orbirii acestui băiat nu era că Dumnezeu a dorit acest rău ca să scoată din el un bine. Nimic legat de rău, de boală sau de durere nu poate veni de la Creator. Pentru că Dumnezeu este dragoste și de la El vine doar ceea ce contribuie la fericirea noastră. Acum, întrucât realitatea noastră prezentă ne face să suferim, Dumnezeu ne vine în întâmpinare oferindu-ne harul Său, dispus să intervină în modul cel mai potrivit în favoarea beneficiului nostru final.
O tăcere ciudată învăluie în mister grupul, în acest moment decisiv, marcat de un joc de priviri. În fața vindecării orbului, ucenicii contemplă cu uimire, bulversați acum de originea minunii, în timp ce Isus caută să observe ce altceva ar mai putea face pentru binele tuturor. Orbul privește cerul, uluit de bucuria care îl copleșește, observând încântat realitatea fascinantă pe care o descoperă împrejurul său.
Cu toate acestea, privirea sumbră a martorilor arată clar că această vindecare nu este pentru ei un argument convingător că Dumnezeu a intervenit prin acea minune. Atât vecinii, cât și cei care l-au văzut anterior pe tânărul orb nu percep niciun miracol. Ei văd doar că acela care până atunci cerșea ca orb acum vede. Dar acum îl examinează cu nerușinare, cu suspiciune, între sceptici și curioși, și vorbesc între ei:
— Nu este acesta cel ce ședea și cerșea?
Unii ziceau: „El este.” Alții ziceau: „Nu, dar seamănă cu el.” Și el însuși zicea: „Eu sunt.”
Acești spectatori nu doar că nu se miră că tânărul a fost vindecat, dar unii par chiar să bănuiască, malițioși, că orbirea sa din trecut era falsă, un mijloc grosolan pentru a stârni compasiunea milosteniei.
Curiozitatea lor se fixează pe modul în care a fost vindecat. Tot ce întreabă este:
— Cum ți s-au deschis ochii?
Întunericul privirilor lor contrastează cu lumina pe care Hristos a adus-o ochilor uimiți ai băiatului, care răspunde, pur și simplu, repetând cu entuziasm pașii care tocmai l-au condus din întuneric la lumină:
— Omul acela, pe care nu-L cunoșteam, dar căruia i se zice Isus, a făcut tină, mi-a uns ochii și mi-a zis: „Du-te la scăldătoarea Siloamului și spală-te.” M-am dus, m-am spălat și mi-am căpătat vederea.
Rezultatul minunii este, în același timp, atât de simplu și atât de grandios, încât băiatul nu îl poate descrie. El doar știe cu certitudine că, datorită „acelui om căruia I se zice Isus” (adică „Mântuitorul”), după ce fusese orb toată viața, acum vede. Și se întreabă dacă trebuie să știe mai multe.
Dar ei insistă:
— Unde este Omul acela?
El le răspunde:
— Nu știu.
Și îl obligă pe băiatul nedumerit să apară în fața fariseilor, de parcă ar fi fost acuzat de o crimă. Pentru că nu credeau că fusese orb și că își recăpătase vederea. Prin urmare, îi cheamă părinții și, cu priviri pline de neîncredere și de suspiciune, îi supun unui interogatoriu dureros, de parcă ar fi delincvenți, acuzați de înșelăciune:
— Acesta este fiul vostru despre care spuneți că s-a născut orb? Cum dar vede acum?
Bieții părinți, care au fost nevoiți să suporte ani de zile vina pentru orbirea fiului lor, sunt acum învinuiți și pentru vindecarea lui.
Răvășiți și dezorientați, răspund:
— Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii, nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l privește.
Privirea tribunalului fariseilor se înăsprește.
Adulmecă urmele unei uzurpări suplimentare pe care cred că o percep în aparenta vindecarea. Singurul lucru care iese în evidență în această minune este scandalul că Vindecătorul acestui orb a nesocotit tradițiile din Israel, încălcând odihna Sabatului, făcând tină și obligând pe cineva să se spele în acea zi. Pentru ei, acțiunea uzurpatoare a acestui vindecător păcătos indică negreșit că nu vine de la Dumnezeu.
Privirea nevinovată și limpede a tânărului se fixează surprinsă asupra încruntărilor pline de antipatie ale acuzatorilor săi:
— Aici este mirarea! Că voi nu știți de unde vine puterea Omului acestuia, și totuși, El mi-a deschis ochii! Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși, ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă Omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.
Dar aroganța fariseilor se îndârjește și, înfuriați, îi răspund:
— Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe noi?
Și, fără menajamente, l-au dat afară din sinagogă.