Într-un cerc atât de sfânt ca acela, nu există loc pentru un păcătos atât de grav ca acest presupus beneficiar al unei minuni, care îndrăznește să se confrunte, bietul de el, cu ființe atât de ireproșabile, precum acuzatorii săi.
Nu-și dau seama că, spunând că Dumnezeu îi respinge pe păcătoși, este ca și cum ar afirma că soarele se ascunde de cei orbi.
Când Isus află de excluderea nedreaptă cu care îl pedepsiseră pe tânărul vindecat, îl caută până când îl găsește.
În timp ce Sanhedrinul proceda la interogarea orbului și a părinților săi, Învățătorul ieșise deja în întâmpinarea tânărului, pentru a-Și termina lucrarea în viața lui.
Când îl găsește, nu comentează cele întâmplate, nu vorbește despre vinovății, păcat sau nedreptate, ci face apel la inima lui, întrebându-l despre credința sa:
— Crezi tu în Cel pe care Dumnezeu a promis că Îl va trimite în lume? Crezi că Dumnezeu te iubește până la punctul de a-L trimite să te mântuiască?
Băiatul a fost vindecat de orbirea lui, lucru de cea mai mare importanță pentru el, dar insuficient pentru Dumnezeu, care dorește ca el să învețe să trăiască în această lume pierdută ca o persoană mântuită. El dorește ca orbul să știe că vindecarea lui este o intervenție a harului divin, astfel încât recunoștința lui să nu se adreseze nimănui personal, ci lui Dumnezeu, care a binevoit să-L trimită pe propriul Său Fiu să-l întâlnească. Învățătorul vrea să-i arate că în persoana lui s-a împlinit promisiunea profetului despre venirea Izbăvitorului: „În acea zi, surzii vor auzi cuvintele cărții și ochii orbilor, izbăviți de negură și întuneric, vor vedea”.
— Crezi în Mântuitorul făgăduit?
Tânărul răspunde cu o smerenie exemplară:
— Spune-mi cine este, pentru a crede în El.
A crede în Dumnezeu înseamnă a te situa de partea Lui, a-I acorda atenție, a-L asculta, a-L urma.
Tânărul vrea să creadă. Și dacă cineva vrea să creadă, pentru Dumnezeu înseamnă că deja crede. Este deja capabil să-L vadă pe Dumnezeu în tot binele care îl înconjoară și să recunoască în fiecare om un purtător al chipului Său. De aceea, Isus îi spune:
— Ei bine, L-ai văzut deja și Îl vezi: Cel care vorbește cu tine, Acela este.
Tânărul răspunde, fâstâcit de bucuria descoperirii:
— Cred, Doamne.
Și cade în genunchi la picioarele Lui.
După ce L-a recunoscut pe Isus ca un Om special și a mărturisit în fața Sinedriului că lui i se pare a fi un profet, acum Îl descoperă în El pe Creatorul luminii și al vieții, vrednic de adorare.
Dar privirea fariseilor, care încă dau târcoale, se întunecă de mânie din cauza gestului scandalos de a-l vedea pe tânăr îngenuncheat în fața Vindecătorului său.
Dar Isus Se face înțeles:
— Eu am venit în lumea aceasta pentru ca aceia care nu văd să vadă. Dar cei care cred că văd deja își pierd singuri vederea.
Isus arată clar că există ceva mai teribil decât să nu vedem mediul înconjurător așa cum este, și anume să credem că viziunea noastră asupra realității totale, inclusiv a realității divine, este clară și corectă. Aceasta înseamnă a respinge orbește nevoia ca apa Trimisului să curețe și să deschidă ochii înțelegerii noastre.
Acest băiat umil și uimit, abia vindecat de orbirea sa, vede mai clar decât aceia care îl condamnă ca păcătos și îndrăznesc să-l dea afară din sinagogă. Celor care Îl întrebă cu aroganță pe Isus: „Doar n-om fi și noi orbi?”, Isus le răspunde:
— Dacă ați fi cu adevărat orbi, nu ați avea păcat. Păcatul nu constă în a te naște orb. Dar, atât timp cât spuneți că vedeți și că nu aveți nevoie să vedeți mai bine, păcatul vostru rămâne. Sunteți orbi din punct de vedere spiritual.
Fariseii se răzvrătesc împotriva ideii că și ei, într-un anumit sens, sunt orbi din naștere, că au moștenit infecția unui virus mortal pentru care nu sunt responsabili, dar pe care l-au cultivat într-un mod vinovat și au nevoie ca ochii spiritului lor să fie deschiși. Orbirea lor este evidentă în ceea ce privește cunoașterea de Dumnezeu, a Trimisului Său, a ceea ce așteaptă de la noi sau ce ar trebui să așteptăm noi de la El. Orbirea lor constă în insistența de a spune că văd când, de fapt, se află în întuneric; în a se încăpățâna să continue bâjbâind, fără a se lăsa călăuziți de lumina divină; în a pretinde că-I slujesc lui Dumnezeu în timp ce sunt indiferenți în fața durerii creaturilor Sale.
Orbirea fariseilor este mai dificil de vindecat decât trahomul infantil. Pentru că nimeni nu este atât de orb ca acela care crede că vede, fără a dori să iasă din întunericul său.
Când își ia rămas-bun de la Isus, băiatul nu se poate opri din a-L contempla, radiind de fericire, pentru că orbirea sa, atât fizică, cât și spirituală, a fost vindecată.
Viața lui nu va mai fi niciodată la fel.
Fariseii îi țintuiesc pe amândoi, pieziș, cu priviri pline de ură.
Isus se uită la tânăr cu bucurie, iar la ei, cu tristețe, pentru că și pe ei îi iubește, dar simte că, din păcate, orbirea lor nu fusese vindecată.
Ce altceva ar mai putea face pentru a le deschide ochii sufletului?